Deși ar putea și ea să facă un efort, zic…

După atâtea posturi cu Stejărel, muzică, voie bună, restaurante mai bune și mai rele, semne de bunăstare și îndestulare, vin să vă trag de mânecă și să vă zic câteva vorbe mai puțin senine. Deh, ca-n viață…

Știți, acum vreo 2-3 ani m-am implicat pe cât m-au ținut puterile într-o campanie umanitară. Era vorba de o fată lovită de mașină pe trecerea de pietoni. Ea între timp a murit, în ciuda eforturilor colegilor de facultate, a prietenilor, a familiei. Așa s-a întâmplat. Nu putem mereu să ajutăm. Dar, uneori putem – așa cum iarna nu-i ca vara și nici ziua ca noaptea.

De asemenea, puteți să observați cu ochiul liber că unde te întorci în jur sunt poze cu copii care suferă de boli îngrozitoare. Uneori au doar câteva luni, alteori au câțiva anișori sau unii dintre ei sunt în pragul adolescenței. Pe aproape toate blogurile și rețelele sociale circulă aproape în fiecare zi fotografii cu copii care te imploră să-i ajuți. Nu știu dacă există ceva mai rău pe lume decât un copil pe moarte. Mă îndoiesc. Dacă există, spuneți-mi și mie, să nu mor proastă.

Și v-ați dat seama, astăzi o să vă vorbesc despre așa ceva. Nu există niciun motiv pentru care copilul ăsta de care o să vă vorbesc azi e mai important decât toți ceilalți copii care suferă de cancer sau de alte boli cu nume pe care ți-e frică să-l zici. Toți sunt la fel de importanți și toți ar trebui ajutați. Cu gesturi mari sau mărunte, dar cât mai multe, cât mai multe, în așa fel încât să se adune și să formeze o avalanșă în fața căreia nicio boală să nu poată sta în picioare. Uneori senzația că toate astea, toate posturile pe bloguri și toate apelurile pe facebook nu rămân decât ce sunt atunci când pornesc – și anume biete cuvinte aruncate la întâmplare – e copleșitoare. Stau și mă întreb câteodată dacă ele ajută realmente la ceva, sau doar se transmit din gură în gură, ca obligații sociale, rămânând fără niciun rezultat.

Mă scutur apoi și merg mai departe și mai scriu câte un post de genul ăsta, în care vă rog să credeți că minunile astea declanșate de oameni chiar se întâmplă, și în care vă rog să puneți umărul și să facem ceva pentru copiii ăstia.

Azi o să vă povestesc despre Selena. De ea am auzit într-o seară când mă pregăteam să merg la un concert. Invitasem mulți prieteni, urma să mergem să-i ascultăm pe Violin Meets Guitar în fire. Eram la masă, mâncam ceva înainte de plecare, când m-a sunat Carmen să-mi spună că nu mai poate veni, pentru că trebuie să pregateasca materialele pentru o campanie umanitara. Mi-a povestit în două-trei cuvinte despre ce e vorba. Nu o auzeam foarte bine – mergea pe stradă – și aveam si puțină baterie, dar am prins ideea. A doua zi mi-a arătat o parte dintre materiale. E vorba despre o copiliță de 4 ani care suferă de leucemie, boala aia de care speri că auzi doar în filme și prin anunțurile umanitare de pe bloguri. Boala ei a avut o evoluție atipică și în prezent părinții ei se străduiesc să strângă o sumă destul de mare de bani pentru un tratament pe care n-aș ști să vi-l explic.

Ce vă rog eu e să o ajutați. Pe ea și pe toți copiii care au nevoie de ajutor. Acum, azi, ora asta, să puneți mâna pe home bank sau internet banking sau romtelefon sau paypal sau pe ce naiba se mai poate pune mâna și să ajutați un copil în loc să vă mai comandați o rochie de pe nu știu ce site de reduceri.

Nu știu cum să închei, n-am un final pentru povestea asta. Am scris-o foarte dezlânat pentru că mi-e foarte greu să-mi adun ideile, mi-e foarte greu să compun un text standard care să zica ,,vă rog, ajutați copilul ăsta” care să nu sune ca și cum e preluat de nu știu unde la rugămintea nu știu cui.

Sper doar să fie un final fericit.