>
Calea Dorobantilor spre seara. Pasi leganati. La un balcon stau spanzurate niste haine de papusa, atarnate la uscat. Zambeste. Asa facea si maica-sa cand era ea mica – deratizare in lumea jucariilor. O data la cateva luni aresta in ciuda oricarui protest smiorcait tot ce era in coltul cu papusi si le baga la masina. Toate hainele de papusi, lenjeria din patul papusilor, in fine – toate accesoriile lavabile stateau atarnate pe sarma in timp ce papusile dezbracate se refugiau rusinoase intr-un colt, dardaind de frig. Zambeste din nou. E asa frumos sa te intalnesti cu amintirile pe strada…Mai ales primavara. E atat de bine sa hoinaresti fara tinta pe strazi intr-o seara calda de aprilie! E frumos tare in aprilie.
Fiecare pas e ca o nota muzicala. Fiecare crapatura a unei cladiri e un loc de ascunzatoare pentru un mister si fiecare bulina indicand risc seismic avansat e de fapt un cercel desperecheat care a alunecat de la un balcon. “Cuvantul bulina e prea simpatic pentru o veste proasta – gandi. Mai ales o bulina rosie… ce prostie! Trebuiau sa aleaga un romb. Sau un hexagon – da, in mod hotarat hexagoanele sunt cele mai antipatice figuri geometrice.Un hexagon kaki ar fi fost potrivit. Desi kaki-ul e chic in combinatiile potrivite. Poate un hexagon gri. Nu e nimic mai rau decat gri. Gri e o sentinta in sine”.
Oamenii merg mai saltaret decat de obicei. Oamenii zambesc. Ma rog, cativa zambesc. Ea are o geanta noua, inflorata, varata in geanta cu care a plecat de dimineata de acasa, si asta e un motiv suficient de bucurie. Pe langa vreme, oras, oameni, buline, note muzicale si haine de papusi.
Oamenii sunt pete de culoare. Parca au scapat din cojile maro si gri cu accente albastre pe alocuri si s-au jucat cu tempera. “Roz, verde, rosu, mov…roz, verde, rosu, mov…- Avem voie si cu albastru? – Da, dar foarte putin.” Si un strop albastru aterizeaza pe nasul unui individ cenusiu care fumeaza in sictir o tigara sprijinit de coltul unui chiosc de ziare.
O pata galbena se apropie cu viteza. Identifica, printre notele muzicale care i se dau de-a dura prin sistem, un baiat slabut, uratel, care cara cel mai frumos buchet de lalele galbene din lume. E un buchet atat de frumos si de galben incat parca nici nu-ti mai vine sa observi ca pustiul e slabut si uratel. Si e atat de mare incat aproape ca dezechilibreaza in mers pe fiinta care le-a scos la plimbare.
Ceva nou! Nici o urma de invidie! Nici o urma de ranjet cinic sau de rautate gratuita. In seara asta exista macar o fata in tot orasul asta care o sa primeasca cel mai frumos si mai mare buchet de lalele galbene din lume. Un zambet larg, larg, larg de tot – ca la fotograf – i se imprima pe figura in timp ce pustiul trece pe langa ea. Se bucura pentru fata aia din oricare-colt-din-bucuresti care o sa primeasca florile. Inca trei pasi, trei pasi si jumatate, aproape patru…si simte o mana stangace pe umarul stang. Se zgarie discul, notele muzicale dispar, oamenii se fac gri, bulinele sunt neprietenoase, iar vremea de aprilie e mai capricioasa decat pisica lu’ Misu. Se intoarce gata sa calce in picioare frumusete de zi cu o injuratura din aia adevarata. Dar in spate nu e nici jegosul sictirit care fuma langa chioscul de ziare, nici vreun strut artizanal pus pe glume. E pustiul cu lalele care se chinuie sa le tina pe toate cu mana dreapta. Mana lui stanga e inca intinsa catre ea, incercand sa-i atraga atentia. Ea isi ridica ochelarii de soare in varful capului zburlindu-si freza si se uita la el clipind des si nedumerit. Pustiu’ e rosu pana in varful urechilor si da din gura intr-un mod bizar. Se incrunta – ce naiba isi misca asta maxilarul in mod ritmic in fata mea? Isi da seama ca inca are castile in urechi. Le scoate. Se uita iar la pusti “-Ai zis ceva?”. Pustiul aproape ca tremura. Ii intinde bratul de lalele galbene “-Pentru…dumneavoastra”. Nu mai intelege nimic. Pustiul mai ingaima ceva “-Le-am luat pentru iubita mea. Stiti, e de la 10 C si … da’… luati-le dumneavoastra”.
Nu intelege nimic. Pufneste in ras. Situatia e oarecum ridicola, dar nu poate nega nici macar conditiile date ca are in fata cel mai mare si mai frumos buchet de lalele galbene din lume. “Nu inteleg” ii spune baiatului-aproape copil, care e pe punctul de a o rupe la fuga de rusine. “Pareti ca va potriviti cu ele. Iar ei… ea…nu ii place galbenul. O sa ii iau unele rosii”. Baiatul impinge buchetul si mai in fata. Le ia, simte cu mainile staniolul rece care inveleste coditele. Buchetul e atat de mare incat aproape ca nu-l poate cuprinde cu ambele maini. “Buna seara” mai sopteste baiatul si pleaca aproape impedicandu-se in pantalonii largi.
Aprilie e din nou frumos.
