Category Archives: la strada

Ac Dc si curentul alternativ anti-satanist :)))

Am fost duminica la concert, concert care a fost misto, mi-a depasit asteptarile. N-o sa ma apuc sa va povestesc de locomotiva, tunuri, striptease-ul lui Angus, solo sau bis. Ati citit deja chestiile astea peste tot daca v-a interesat. Asta in cazul in care n-ati fost acolo si iar e complet inutil sa ma apuc sa descriu.
Ce mi-a captat insa atentia e pajistea de crestini piosi care au rasarit ca ciupercile dupa ploaie si care o dau inainte cu satanistii si cu felul in care noi, oamenii normali adica, ne ducem spre pierzanie.

Dragii mei, satana in sfarsit ne-a pacalit si ne-a facut sa credem ca nu exista si acum, ca ne-am dus si la spectacol, ne-a pacalit sa o mai si preamarim. Oamenii astia traiesc intr-un film prost, d-ala cu buget minuscul, in care satanistii cu glugi trase pe ochi vrajesc omenirea si-o fierb apoi la foc mediu in cazane.

Ei, pe astia i-as face tocana.

Cred ca daca as putea fi acuzata de discriminare de vreun fel, capul de acuzare no 1 ar fi ,,discriminarea habotnicilor”. HUO.

I-as casapi pe toti astia care au impresia ca le stiu pe toate. Pe toti astia care se dau crestini doar ca sa arate mai bine cu degetul. Pe toti astia care stiu exact CE SI CUM.

Iar alora care se indoapa cu documentare ieftine americane in care ti se explica de ce roacherii sunt satanisti, le-as recomanda sa vada si Religulous. Asta daca nu le e prea frica ca iese dracu’ din monitor si le da o limba pe fata.

In rest – mars, ma! (click de credeti ca exagerez)

(da, I must be possesed)

Paper bag

White Paper Bag
Creative Commons License photo credit: Jeffrey Beall

Dintr-o raţiune ecologică, pesemne, cu care mărturiesc că nu sunt la curent, toţi vânzătorii de covrigi din Bucureşti au renunţat la punguţele alea hidoase din plastic în care stăteau atârnate împletiturile din cocă cu mac, sare sau susan. S-a trecut la punguţe din hârtie care habar n-am în ce măsura sunt sau nu reciclate după utilizare.
Măh, dar aşa frumos arată! Jur! Mai departe de orice gest ecologist, economic sau ceva, treaba asta are un efect estetic nemaipomenit! Parcă e altă lume – asta care circulă prin metrou cu punguţele de hartie care ascund covrigi, batoane sau alte bunătăţi calde.
I’m loving it!

Am chef de ceartă

Aşa mi s-a spus. Aseară. Dar nu despre asta e vorba.

Este vorba despre faptul că acum, as we speak, am chef să îmi etalez un punct de vedere care sigur va irita mulţi ochi.

Se tot vorbeşte de legea maidanezilor, să fie exterminaţi, să nu fie exterminaţi, să fie sterilizaţi, să fie făcută ţara maidanezilor etc.

Da, sigur, nu e vina lor că s-a ajuns la asta. Da, da, drepturile animalelor, sunt mai bune decât noi, iată ce privire blajină. Masacru, carnagiu, filme triste etc.

Da, dar la fel de sigur nu vreau să-i mai vad. Nu vreau. Pe acele suflete nobile, mult mai curate decât cele ale oamenilor etc. Să nu îi mai văd! Mi-e frică să mă duc să iau un suc, mi-e frică să mă duc până la mall cutreierând printre cele nu mai puţin de 3 haite de câini de cel puţin 12-14 capete fiecare.

Să fie sterilizaţi? Mda. Asta ar însemna să nu se mai înmultească. Mă rog, să zicem că întotdeauna se poate mai rău. Şi să fie lăsaaaţi aşa, pe stradă, pardon – în grija cetăţenilor – până mor de moarte bună – adică în medie vro 8 ani d-acu încolo (if we get lucky). Şi unde va fi, mă rog, cetăţeanul vigilent atunci când haita de ,,simpatici maidanezi” (prietenii ştiu de ce) vor considera că li se încalcă teritoriul şi vor ataca nush ce copil trimis de tac-so să îi ia ţigări pe la 10 seara?

Tremură pipota în mine în fiecare seară. Taxiul nu poate să mă bage în scară, există o alee destul de lungă şi mulţi căţeluşi foaaaarte drăguţi care se isterizează din te miri ce. Cu bicla te hăituiesc, cu joggingu te aleargă, se pişă şi se kk peste tot, de muşcat muşcă din motive care nu-s problema mea. Cert e că o fac pentru că li se năzar chestii. Pentru că, guess what, sunt în mediul greşit.

Da măh, da, nu e vina animalului. Da’ nici a mea nu e. Şi da, în mod egoist şi inuman, şi rău că oamenii sunt mai răi cacâinii şi toate cele – EU ÎI VREAU DISPĂRUŢI. Cum se poate, cum nu se poate. Dacă vine careva cu o soluţie (i)realistă – de genul – are el ţara lui particulară şi bani să angajeze dădace la câini, şi pune toate astea la dispoziţia pufoaselor şi sensibilelor creaturi hăituite de oameni fără milă pe străzile capitalei, atunci o să votez pro.

Până atunci, n-o sa ader la nicio mişcare d-asta mai mult sau mai puţin virtuală de gen ,,împotriva nush cărei legi”, ,,să salvăm maidanezii”, ,,maidanezii sunt ai noştri” etc. Ai mei nu sunt, clar?

Şi-acuma hai, că am chef de ceartă. Rău de tot.

3 ceasuri rele în Lisabona

Am trei episoade negative la activ, toate legate de transportul în comun, de altfel foarte bine pus la punct. Primul se întâmplă în staţia din faţa hotelului. Doar noi doi şi încă 3 persoane. Vine autobuzul, opreşte, cele 3 persoane nu schiţează niciun gest că ar fi interesate să urce, aşa că ne îndreptăm spre uşa din faţă, pentru a-i semnaliza şoferului că vrem să urcăm, să deschidă uşa. Un tip din grupul de trei vine şi ne împinge brutal la o parte, cum cred că nici în aglomeraţia din 41 n-am păţit. Se urcă apoi, mândru, împreună cu celelalte două persoane. A crezut, pesemne, că vrem să nesocotim ordinea din staţie şi să ne suim înaintea lor în autobuz. Care era de fapt un microbuz. Unul gol. Însă comportamentul lui grobian nu mi-a denotat educaţie, ci lipsa ei.
Al doilea episod negativ se întâmplă într-un microbuz de acelaşi tip, care n-a oprit unde doream să coborâm, deşi am apăsat din timp semnalul, iar becul cu STOP s-a aprins. Urât.
Al treilea e cel mai urât şi se petrece la plecare, în drumul către aeroport. La indicaţiile recepţionistului am mers în staţie, să luam autobuzul 22, spre aeroport. Ultima maşină, era seara târziu. Maşină care vine, într-un final. Un autobuz mare, gol. Gol. Cât se poate de gol. Mare cât o zi de post şi gol. Ne urcăm uşuraţi că s-a terminat cu aşteptarea, dăm să plătim bilet la şofer, la care dumnealui ne arată impasibil semnul de ,,interzis cu genţi mari”. Not a word. Are you kidding me?! Ne-a luat mult timp să înţelegem ce se petrece. Ai staţie la aeroport, eşti gol puşcă dar nu mă laşi să urc?! Am încercat să mă înţeleg cu el. Poate există o taxă de bagaj, măcar să-mi zică alternativă de transport, autobuz special poate (am văzut mai târziu că există). A bălmăjit ceva într-o portugheză neinteligibilă şi a arătat din nou spre semnul cu bagajul tăiat. Stăteam ca proştii în staţie, în maşină, victime ale excesului de zel. El se uita absent pe geam, aştepta să coborâm, noi încercam să înţelegem ce-i de făcut. La orice tentativă a mea de a găsi o soluţie sau de a cere ajutorul mi se răspundea cu aceleaşi cuvinte din care nu desluşeam nimic, deşi uneori înţeleg despre ce e vorba în portuguese. Până la urmă am zis să fim mai deştepţi şi să cedăm, şi am coborât. Am luat un taxi, foarte ieftin de altfel.

Autobuzul special despre care am aflat mai târziu că există (şi nu mulţumită tipului de la recepţie, ci datorită internetului) circulă doar până pe la 8 seara. Biletul costa 3,50 euro. Noi am dat 6 euro jumate pe taxi. Două persoane. So you know…

(mi-am amintit acum şi bonusul – taximetriştii de aeroport sunt la fel ca ai noştri: la dus am fost ocoliţi şi taxaţi cu 15 euro, deşi aparatul arăta 8 – chipurile pentru că am avut bagaj mare).

Miercuri

Ieri a fost o zi cum nu sunt multe. Multă foială, alergătură. De dimineaţă m-am trezit ca să-mi vând sufletul, am fost apoi în centru unde am luat bilete la teatru, ochelari de soare noi, o eşarfă colorată tare şi apoi m-am văzut cu Radu, la o cafea. Destinaţia – Casa Oamenilor de Ştiinţă. Weirdest experience lately. De la intrare, chelnerii ca nişte ciocli pe scări, ceremonioşi. Intrăm, interiorul impresionant dar prăfuit, în nişa înconjurată de vitralii un bătrân cântă la pian. Ce? Psalmi. Da, psalmi. În afară de noi, un singur client de aprox. 60 de ani, în costum.

Chelnerul: – O cafeluţă?
Noi (încurcaţi) – …da…
Chelnerul: – Mică, mare?
Noi (la unison): – Mare.
Chelnerul: – Espresso, ibric?
Noi (bucuroşi, tot la unison): – Ibric!

Tataie de la pian cântă psalmi, lumina intră prin ferestrele mari, iar noi stăm la o masă mai mult lungă decât lată, aşa că e ca şi cum am sta în cele două capete ale unei mese de familie. O familie mai mică, aşa…

Celalalt client pleacă. Cei 4-5 ospătari apar înşiraţi şi durează cel puţin 5 minute până când schimbă faţa de masă curată cu una tot curată.

Apar încă 4 clienţi. Tot costum, tot în etate. Se aşează la masa cu faţa de masă schimbată.

Plătim, plecam. Pianistul trage de o Ave Maria, ospătarii sunt tot aliniaţi pe trepte.

Din centru, fuga la Plaza, după telefonul nou. Daaa, avem telefon nou. Frumuşel tare, mi luuuuvs it.

După care lene de voie.

Cu aer albastru la Lisabona

Acum câteva zile am luat decizia să tragem o vizită externă. O Veneţie, o Londră, o ceva. Şi taman pe când ne sfătuiam, aflăm de happy hours de la Blue Air. Numa’ bine. Cum se poate mai bine. Alegem şi destinaţia, entuziasm, tot.
Aşa că ieri am început sa …încerc. Eroare, eroare, eroare, cardu’ nu e bun, tranzacţia nu e bună. De unde naiba, că am cumpărat de atâtea ori cu el… Sun la bancă – nu doamnă, cardu’ e ok, e de la ei. Bon.
Ajung acas, luam d-ale gurii, mă gândeam că mai încerc de la domiciliu. Când primesc vestea şi ideea totodată că/să mergem direct la plaza, la ei la magazin. Bine, mergem.
Ajungem la magazin – coadă. Cum să zic…o coadă medie. 20 persoane. Şi dacă te gândeşti că majoritatea erau cuplaţi câte doi – trei in forma de gramada, chiar nu erau extrem de mulţi. Ceasul – 18.20. Oră de închidere magazin – 22.00. Io zic că prindem, şi eu, bon, stăm. Băi nene, stăteam şi ne zgâiam cum stăteau aia înuntru câte 20-30 de minute: ,,Heh, ofertă ziceţi, ă? Ce chestie…tare, dom’le… off, unde sa mergem, unde. Nu avem creier să ne gândim de acasă, aşa că ne gândim acum, în magazin. Ce, nu e cool? Ia, ce oferte aveţi? Da’ broşuri nu ne daţi? Da’ când să mergem…?! Să sunăm şi la Mimi, şi la Tanţi” şi tot aşa. În timp ce gloata de afară observa cu stupoare cum se scurg zecile de minute.
Două ore şi jumătate mai târziu, din cele 20 de persoane de la start eram încă 12. Şi încă noi eram ,,ăia din faţă”, că în spate se deşirase un codălău de mamă-mamă. Şi – interesant mecanism – solidaserăm împotriva inamicului comun. Circula informaţia, se suna acasă să se întrebe cum mai merge treaba cu internetul, se făceau calcule. Pe mine m-a lăsat un domn să stau pe unul dintre cele 3 scaune ,,de aşteptare”. M-a văzut ,,că am figură nefericită”. Păi aveam! După un calcul elementar, nu aveam cum să prindem bilete nici dacă magazinul ar fi rămas deschis până la 12.
Între timp un bodyguard cu o figură incredibil de sugestivă (în sens rău) dădea târcoale şi striga la blonduţa de la ghişeu: ,,SPUNELE CĂ LA ZECE SE ÎNCHIDE!” (nu cred că ar şti să folosească cratima). Aia săraca: ,,măh, tu nu înţelegi că nu pot să ies de aici?!”.
Lângă mine, pe alt scaun de aşteptare, o fată destul de răcită. Scoate laptopul, zic să-l scot şi eu să mai încerc. Tot Lenovo? Tot. Lucrezi la IBM? Nu. Bon. Aţi reuşit? Nu ştim, acum încercăm. Ne lăsaţi şi pe noi după aia dacă merge? Sigur.
Între timp, magic was happening. Mergeau oamenii ca pe bandă rulanta! Până să se aşeze pe scaun: ,,bunăseara4adulţi1copilvalencia4iunieplecare22iunieîntoarcereplătesccueuro”. Încă câteva minute blestemate în care fata de la ghişeu scria de mâna toate facturile şi restul. Verifica datele. Erau corecte. Secundarele plescăiau. Ovaţii de pe margine – aţi reuşit? da! felicitari!bafta! etc. O tentă de invidie de la audienţă, dar în acelaşi timp bucurie că a mai reuşit cineva. Ce să mai, eram o echipă, mai ceva ca pe vremea comunismului.
Mai intra câte unu’ – ,,ce se dă? cât e oferta? ce ofertă?”. De pe margine – ,,n-o mai ţineţi de vorbă!!”. Şi brusc oamenii de la coadă se transformau în birou de informaţii. Ştiau tot – preţuri, durată promoţie, destinaţii, ştiri meteo etc
Am luat bilete la 10 fără 10.
Mergem la Lisabona.

Cea mai frumoasa zi…

…din ultima luna calendaristica. No doubt about it. Soare, cald cat sa fie bine, strazi, culori. Pop corn, limonade, covrigi, cafea, o salata. Cismigiu, centru istoric asa peticit cum e el. Treptele muzeului de istorie. Frumu tare.dsc06953

miere. e miere.
miere. e miere.

dsc06975dsc06981dsc06985

love birds
love birds

dsc07007dsc07014

Madonna o sa ne ingroape pe toti sau – e-magic, ti s-a suit prafu’ la cap

Sunt ferm convinsa. Daca nu pica victima vreunul atentat sau nu ii pica vreun meteorit in cap ne ingroapa cu siguranta. O sa fie ultimul dinozaur.

Despre Madonna insa mai incolo. Mai intai sa-mi scuip tot praful din plamani si sa ma calmez. Bai fratilor, voua chiar vi s-a suit vedetismu’ la cap? Ce dracu’ a fost asta?? Cu Bestfestu’ am inteles – nu stiati cu ploaia, nu e voie cu umbrele, n-am stiut de pelerine etc etc. Da’ ce-a fost fratica asta?! Cum ati vandut voi bilete la de 3 ori numarul de oameni care incapeau in mod normal in spatiu?? Si cum dracului ati lasat voi oamenii aia direct pe iarba ca la hipodrom? Si daca dadea o ploicica ce dracului faceati cu mlastina? Mi-am suflat acum 10 minute nasul. Mucii mei arata a muci de miner. Ar trebui sa-i duc la laborator si apoi sa va dau in judecata.

In fine, a fost o experienta absolut ingrozitoare. Absolut ingrozitoare. N-am inspirat atata praf in viata vietilor mele. Era infernul. Nu se putea cumpara NIMIC. Mai, cum dracului ati lasat momaile alea sa vanda bauturi?! Cum?? De ce dracului ati mai dat jetoane daca ati angajat narcoleptici in cataplexie pe post de plimbatori de pahare? Ma, stiti care era treaba alora? Sa ia un pahar de pe masa si sa-l puna pe tejghea. Cam ca aia de la Bestfest,asa, ca idee. Nu sa sprijine frigidere si sa se intrebe ca niste ciori bete “aoleu fata ce ne facem ca se termina berea”. Am stat o jumatate de ora la o coada incerta in forma de movila in fata celor x umbrelute cu bauturi. Probabil serveau doar 2 oameni. Dupa jumatate de ora eram in acelasi loc. Mi-am bagat picioru’, am vrut sa-mi iau jucariile si sa plec. Dar am ramas eroic, savurand o inghetata de caramel, singura la care am reusit sa ajung in mai putin de 15 minute.

Cum dracului ati vandut voi bilete de o caruta de bani unor oameni care n-aveau NICIO sansa sa auda sau sa vada ceva, stand 10 pe un loc?

Mai baieti, voi mai aveti vreun pic de spatiu pentru creier? Sau e plin de e-uri de la euroi?

Bine ca mi-a dat mama mie creier si am stat intre pomisori ca s-o vad pe old lady. Adica langa scena. Stiti locul ala? Tribuna colt cu scena? E – acolo.

Si aici vine partea a doua a povestii. Bai, sa mor io daca inteleg pe astia de ziceti ca n-are voce. Mie mi s-a parut ca are voce de…Madonna. Pe bune, si sunt impresionata. N-am crezut ever ca cineva poate sa danseze atat si sa cante in acelasi timp.

Nepotrivita faza cu discriminarea. Am inteles perfect intentia, e laudabila, dar cumva contextul nu a fost tocmai bun. In fine, desi nu mi-a placut cum a picat momentul apreciez in continuare intentiile (chiar daca usor ipocrite) ale superstarurilor de a face un pic de educatie. In spatele meu un baiat zice ‘dutenferentari”. Mda. Ce sa mai adaug.

In continuare sunt usor debusolata. Nu stiu daca mi-e rusine de oamenii aia care huiduiau (pentru ca nu era absolut nimic de huiduit) sau doar casc a lene la discursuri de genul asta – fie ca sunt fuck bush, sau homsexuals and gypsies should be treated with respect. Nu ca n-as fi de acord. Doar ca nu prea cred …pasiunea. Miros a cliseu si ipocrizie – gen – sunt un star, dau un concert, tre sa zic ceva de bine, cam cum zic alea de la miss cu “world peace”. 🙂 In fine. E foarte mult de discutat pe tema asta.

In afara de asta, ce-aveti fratilor? Show-ul a fost foarte tare. Intr-un mediu de cacat. Ca aia e. Mi s-a luat si mie de tot hau-haul asta cu “organizare proasta lalala”. Da’ de data asta n-a fost organizare proasta. A fost… o gluma infecta.

Si concluzia e aceeasi pe care am zis-o la concert, sprijinita de tuia de langa tribuna vip cu gura cascata – bah nene, asta o sa ne ingroape pe toti.

Lovely day, lovely day, lovely day, loooovely day

Old high school notebook
Creative Commons License photo credit: richardmasoner
Dupa seara de aseara cu pana de curent de la Baraka si limonada transformata pe intuneric in cuba libre, dupa 9 ore de leganat in balansoar intre 2 sandwich-uri si multe povesti, asadar dupa seara de aseara a urmat …ziua de azi. Ah, iubesc truismele! 🙂

A urmat dupa cum ziceam ziua de azi cu cafea si bruschette la cafepedia, cu inca o cafea Fredo la Lente si un pic de internet scouting, si cu decizia capitala de a face o vizita in Cismigiu. Si dupa ce intru in Cismigiu incepe avalansa… primii ani de facultate, prima iarna, finalul facultatii, cu Cata si Crina in barca pe lac, dimineata cu Radu cand am facut ingerasi pe iarba, apartamentul lui Alex cu pisicile care cadeau de la balcon, dar nu pateau nimic, prima oara cand am venit in bucuresti, in clasa a 11-a si m-am intalnit cu Mihaela si am fost tot acolo. O dimineata cu Nicu si Clara in care mi-o amintesc pe Leti venind si povestind ceva despre fratele ei.

O dupa-amiaza dupa o imparteala de fluturasi nu mai stiu exact de ce.

Si dupa toate astea, ipod-ul meu se incapatana sa puna pe shuffle piese cu tot felul de semnificatii. Post Blue si Daydream Believer, care mi-a adus aminte de episodul de acum 5 ani din Jukebox, cu scotienii in kilturi. Cu scotianul care mi-a cantat ” cheer up sleepy jean, oh what can it mean to a daydream believer and a homecoming queen”.

Si am terminat Casa Somnului.

Si apoi am fost sa cumpar pepene, porumb, rosii si multe alte chestii. Am facut o supa de rosii miam miam miam miaaam, si acum zac cu ochii blegi si ma bucur ca am facut ziua din asta ceva despre care merita sa vorbesc. A mai fost ceva intre supa de rosii si blogareala, dar asta e doar pentru mine. Si e frumos.

Noapte buna.

I heart VH1

Mi-am amintiiiiit!!! Asta era!!! 🙂


[Foo Fighters – Walking After You]
Vezi mai multe video din Muzica

Si azi am fost in parc. Miruna, m-am apucat de Casa Somnului. De fapt aproape o termin. E geniala, tks 🙂

Si era un nene care zice – “hai babo, misca-te”. Gandesc – “asta o fi cu ma-sa in parc?” ridic ochii cand ce sa vad – un catel mic, negru, abia tarandu-si labutele la vreo 20 de metri in urma personajului.

Dupa 2 ore puietul a impanzit parcul asa ca am plecat. (bah, multi copii mai turnati in ultima vreme, time out!). Si mai usor cu parcu’, ca mai are si altii nevoie de el, da?