Category Archives: me feeling like shit

>Asa-i ca va e lene?

>Imi vine sa urechez oameni, dar e-n natura umana. Asa ca raman doar dezamagita. Si ideea ca in cazul in care mi s-ar intampla ceva rau oamenii care m-ar putea ajuta ar face la fel (adica le-ar fi lene sa o faca) ma sperie si ma intristeaza.

Concertul a fost tare misto. Kumm a sunat mai bine ca niciodata. M-am indragostit iremediabil de Go To Berlin. A fost o seara misto, dar din cei 30-40 de oameni pe care mizam, au venit 12. Dintre care vreo 4 pe care nici nu-i luasem in calcul. Ba nu, 5. (later edit – imi dau seama ca de fapt din cei 12-13 oameni care au venit dintre cei pe care ii cunosc, mizam doar pe 4 – vorbesc despre Luciana, Andrei, Lili si Bogdanel)Si chestia asta s-a aplicat procentual in cazul tuturor oamenilor care ar fi trebuit sa vina aseara. “A fost cutremur, a fost frig, au fost alte evenimente, ce are si asta cu noi, asta e, mor copii in Somalia in fiecare zi si cainii dorm singuri pe strazi, in frig, si o serie de alti copii sufera de boli grave la 2-3 anisori. Doar n-o sa ne apucam sa salvam acum universul. Si in definitiv… o cunosti pe fata asta?”. Nu, n-o cunosc, si nu, n-am cum sa salvez pe toata lumea. Nici macar pe mine nu pot sa ma salvez. Dar pot sa incerc macar sa fac cate un strop aici, un strop acolo… cat pot. La un moment-dat am obosit sa tot chem oameni doar ca sa aud scuze care nu sunt scuze de fapt, luand in calcul miza. Miza pe care n-o vede nimeni!!! Asta mi se pare partea cea mai trista, ca refuzul a fost inregistrat in capul “telespectatorilor” ca pe un refuz de a iesi la un concert. Un concert (culmea) cu trupe foarte tari, intr-un loc foarte misto – ca daca era vorba de un beci imputit cu manele, as fi inteles rezerva.

Asadar 3 trupe FOARTE misto, foarte bine cotate in momentul asta, plus un DJ care chiar stie sa puna muzica, au acceptat sa isi miste curu’ si sa performeze pe gratis. Unii au venit din alt oras. Sa cante ca oamenii, publicul sa dea niste bani pe care in mod normal ii primesc ei, care bani sa ajute pe cineva a carui viata depinde de treaba asta. Mai mult, nenea cu spatiul s-a angajat sa dea si banii din incasari. Adica – uite ca se poate. Si toata treaba asta, tot angrenajul, toate rotitele s-au blocat in LENE. Ptiu. Cu totii functionam pe principiul “ca o sa fie si mare diferenta daca nu vin eu”. Si se aplica la orice, la reciclare, la mizerie, la atitudini vizavi de altii, mereu, de 2000 de ori pe zi acelasi lucru.

Si da, sunt revoltata.

>Cameleon

>Am adunat multe de spus zilele astea. Bune, rele, majoritatea bune.

Dar ma regasesc totusi, ca in toti ceilalti ani, stand pe nuca asta de tristete. Exact asa ma vad – sunt o nuca mica de tristete concentrata, invelita in doua milioane de straturi de veselie. Multe, dar firave. Si cu fiecare an nucusoara asta creste si mai mare, iar straturile care o protejeaza sunt din ce in ce mai subtiri.

Mi-a spus acum un an cineva ca privind pozele cu mine din adolescenta nu ma recunoaste, pentru ca nu aveam tristete in ochi. A urmat intrebarea – si anume ce e cu nota aia de tristete din privirea mea. (intrebarea mi-a parut cam ipocrita, pentru ca a contribuit si el putin la tristetea aia, si o stiam deja, amandoi).

Altcineva mi-a spus acum o luna ca n-ar putea sa ma inchipuie bolnava, pentru ca sunt mult prea plina de viata ca sa fiu bolnava.

Straturi, straturi…perceptii… si din cand in cand se vede ce e in interior.

Si parca nici eu nu ma pot hotari ce e cu mine.

>Hiperactiv + hipoactiv = love

>Adica stau si zac – fizic – in timp ce mintea imi alearga pe rotite de hamsteri. Stanga- dreapta-sus, jos, cu viteza, in slow motion, analiza, contemplatie, de ce, cand, cum, scenarii, ce sa zic, dar ce sa nu zic, scopuri si cauze se dau de-a dura impreuna, se imbina, explodeaza in miliarde de litere care imi formeaza gandurile.

Asta in timp ce stau.

O sa fie bine. Ce bine suna asta. O sa…

>Scaunul

>Il am din liceu… chiar de la inceput, cred. Daca nu cumva de prin clasa a 8-a. Cand m-am mutat la Bucuresti l-am luat cu mine. E drept ca pe la camin nu a ajuns, dar cand m-am mutat aici, in acasa2, m-a urmat credincios. E slabit, decolorat dar inca rezista. Si am ajuns la concluzia ca ma cunoaste cel mai bine. Stie dupa cum ma asez, dupa cum ma inclin, exact ce stare am si prin ce am trecut. Stie in ce fel ma sprijin daca flirtez cu cineva, cum ma apas cu toata greutatea daca am nervi si cum aproape il distrug fortandu-i “balamalele” daca am avut o zi proasta si ma intind cat sunt de lunga sprijinindu-mi picioarele undeva pe fotoliu sau pe noptiera.

Imi cunoaste starea de spirit si dupa cum ma invart cu el, dupa fumul de tigara pe care il inhaleaza sau nu, dupa felul de muzica pe care o aude.

Cateodata intru in camera si imi simte pasii apasati. Si-si spune “oh, boy. Here we go again.”

Kings of Leon – Use somebody
Asculta mai multe audio Muzica »

>I must quit… you

>Toate meritele merg catre Cristiana . N-o cunosc(deocamdata), dar mi-a oferit o surpriza inimaginabila ieri. Videoclipul cu acelasi nume cu filmul pe care in septembrie il descopeream drept cadoul perfect pentru cineva special (credeam eu). “Coffee and cigarettes” (langa alte “artificii” studiate atent si alese cu grija). Cadou pe care l-am “livrat” abia acum cateva zile. Da, imaginile sunt din film.

Si cu asta am tras perdeaua. De tot.

>Vreau un antidot (din seria "un raspuns pentru fiecare")

>Pentru orele urate. Macar pentru minute… Stii, cand din senin ti se nazare in suflet o gheruta mica, ca a unui pui de pisica, doar ca e o gheruta de tristete. Si vrei sa o alungi, stii ca viata e de fapt frumoasa, ca exista inca ceaiuri aromate si lumina care intra frumos prin anumite perdele, dar ea, gheruta, te zgarie continuu pana ustura.

La un moment-dat senzatia dispare la fel cum a aparut.

Dar as vrea sa nu mai apara. Se poate? Cum?

>Libertate

>
Asta vor strazile mele. Si locurile mele. Si lucrurile, si copacii. Libertate. Nu mai vor sa fie legate cu fire invizibile, taioase ca sticla si rezistente ca otelul, de persoane pe care eu vreau sa le uit. Vor libertate, merita o viata proprie. Nu-s accesorii, nu sunt ca niste cercei care merg doar cu rochia de ocazie pe care n-o s-o mai porti niciodata. Sunt strazi si locuri si lucruri si copaci.

Si cand mai trec pe cate-o strada-amintire incerc sa ma uit in jos, sa nu vada ca mi se intuneca privirea. Si ea ma prinde intotdeauna asupra faptului si clipoceste dojenitor din becuri sau din crengi: “ntz, ntz, ntz”.

>In picaj

>

Am luat cizme. Am luat flori. I was ok. Really ok.

Si acum ma duc in jos. De ce se intampla chestia asta? Cum o fac sa se opreasca? Cum fac sa ies dintr-un cerc vicios?

Am avut de cand ma stiu probleme cu increderea in sine. La inceput n-o recunosteam si mi se parea o prostie ideea in sine. Ca eu as avea probleme cu mine. Pana cand ele s-au agravat si s-au agravat si au ajuns pana in paradoxul ca ma iubesc si ma urasc in acelasi timp. Evident, niciuna dintre situatii nu se manifesta atunci cand ar trebui.

Nu pot face aproape nimic de una singura. Am intotdeauna nevoie de o confirmare, de o proptea, de o voce care sa-mi zica ca e ok si ca o sa ma sustina no matter what in chestiunea respectiva. Si aici nu vorbesc despre barbati – ca daca ar fi fost sa ma bazez vreodata pe vreun umar vanjos de mascul eram in groapa pana acum :) . Am perioade de autism absolut si totusi nu pot face nimic de una singura. Trebuie sa vina cineva sa ma tina de mana. Virtually speaking. Culmea, atunci cand fac ceva de una singura imi iese mult mai bine decat atunci cand sunt impinsa de la spate (poate si pentru ca se intampla atat de rar si na… fiind un eveniment select… e intr-un fel).

In plus, de la o vreme nu mai pot sa scriu. Nu-mi mai ies cuvintele, nu se mai leaga ideile. Chestie vizibila si in textul de fata.

Sunt intr-o mazga. Ca un gem vechi. Ca o dulceata zaharisita. Nu mi-e rau. Nu mi-e bine. Nu mi-e cald. Nu mi-e frig.

Si nu fac nimic.