Category Archives: nostalgii

Am pacalit sistemul

Cu inspiratie de la Ionouka am inceput sa ma gandesc si eu la prima zi de scoala. Prima zi de scoala… Mda. Scoala pentru mine a fost cu totul si cu totul altfel.  In niste circumstante cu totul dubioase, am invatat sa citesc si sa scriu de una singura pe la 5 ani, asadar la gradinita deja citeam colegilor din cartile alea mari si ilustrate cu domnitori – Povestiri istorice cred – cand educatoarea avea treaba prin alta parte.

Tin minte si ca aveam o memorie bunicica.  La prima serbare de la gradinita, am primit mirobolantul rol de “Lalea galbena” – adica una din cele 3 lalele impreuna cu cei x bujori si alte flori, care de fapt n-avea niciun rol. Trebuia doar sa sed mumos si sa am un costum dragut, galben. Mama avea un talent special la costume de genul asta (isi croia singura hainele, din cate imi amintesc) si mi-a facut un costum de statea motanu-n mustati, nici aia din rolurile principale nu aveau asa ceva. Asa, ziceam de memorie. Ei, in timpul “probelor” de costum, mama a sesizat ca stiu toate replicile. Adica invatasem toata piesa de teatru pe de rost. Toate rolurile. Asa ca a gasit de cuviinta sa faca misto de mine si mi-a zis “lasa mama, ca faci si tu un pas in fata si spui cu restul copiilor”.

Well. Ati incercat vreodata sa faceti misto de un copil de 5 ani? Daca da, probabil ati observat ca uneori nu se prind. Si anume ca esti ironic. Pentru ca nu prea stiu ce este aceea ironie. Umorul otravit se deprinde mult mai tarziu, undeva intre scoala primara si cea gimnaziala. Asadar nu, nu mi-am dat seama ca aceea era o gluma. Prin urmare, la serbare ghiciti cine a stat in picioare, cu un pas inaintea celor care stateau pe scaunele, si cu un pas in spatele celui care isi sustinea rolul, recitand cu aplomb toata piesa. Cred ca e inutil sa va spun ca toti parintii s-au tavalit pe jos de ras – intr-un mod admirativ, fireste. Eu nu mi-am dat seama care a fost problema… Oricum, cred ca nu e greu sa ghiciti cine a avut rolul principal in urmatoarele serbari…

Dar vorbeam despre prima zi de scoala. Scoala, nu gradinita. Dupa cum am specificat, stiam deja sa scriu si sa citesc, plus sa socotesc. Iar vara-meu ma invatase si inmultirea cu mai multe cifre. Cum am inceput si pianul in clasa 1, nici macar muzica nu era vreo mare noutate. Asadar am trecut prin primele 3 clase ca si cand ele n-ar fi existat. Intr-a 4-a au aparut franceza, istoria si geografia, dar inca nu suficient pentru a-mi da batai de cap.

Ei, si de aici incepe pacalirea sistemului, in virtutea inertiei. Ca sa vedeti ce face prestigiul. Timp de 4 ani de zile am continuat sa iau premiul 1, sa fiu sefa clasei (da, eu eram aia…) si in acelasi timp sa cultiv un soi de viata dubla in care printre altele copiam de spargeam, chiuleam, ma bateam crunt cu baietii si alte preocupari de genul asta.  Atragandu-mi fireste ura tocilarilor autentici care – orice ar fi facut – nu reuseau sa-mi egaleze “scorurile”. Nimeni nu ma banuia ca as indrazni sa copiez, nimeni nu credea ca chiulesc – ci cu siguranta eram bolnava. Tot ce invatam direct din clasa era arhisuficient pentru note mari. Aveam oricum de pe atunci talentul improvizatiei. Matematica nu-mi punea inca probleme (desi tin minte o nota de …6 parca).  Nu stiu sa imi fi verificat vreodata cineva temele, nu stiu ca ai mei sa fi fost vreodata ingrijorati in ceea ce ma priveste (in legatura cu temele, sau prezenta la scoala). Intr-a 8-a am chiulit aproape integral la meditatia de la limba romana, si din cand in cand la cea de la matematica. Profesorul de romana statea vizavi. Vedeam copiii dimineata cum se strang la scara, si atat de sila imi era de atmosfera aia sterila si de faptul ca probabil voi da intr-o criza de ras, in plus imi era si somn, incat ma uitam sprijinita de caloriferul cald la cei 4-5 copii si apoi ma bagam la loc in pat. Cumva, insa, am intrat cu o nota foarte mare la liceu. Si parca luam premii si pe la olimpiade.

Evident ca totul a luat sfarsit la liceu… La liceu nu ma mai stia nimeni, nu mai aveam stea in frunte. Am debutat cu un 3 la latina si un 4 la biologie. Lucrurile s-au mai indreptat pe traseu, mai ales pe partea “umana”, dar am continuat sa chiulesc intr-un hal greu de explicat.  Eram in top 3 din clasa mea la numarul de absente si credeti-ma ca aveam o concurenta de invidiat. Eram genul ala de clasa “a tunat si ne-a adunat”. Majoritatea eram intrati cu note mari, insa cumva ne cernuseram in clasa aia toate pramatiile de top. Adica ceea ce mai este cunoscut sub titulatura de “branza buna in burduf de caine”. Aveam un standard, carevasazica…

Iar problema e ca atunci cand creezi asteptari, trebuie sa te si ridici la nivelul lor. Chestie pe care eu am refuzat intotdeauna s-o iau drept scop. :). Panica a debutat undeva prin clasa a 7-a, cand ai mei au aflat ca chiulesc de la scoala de muzica ca sa merg la biliard, precum si ca nu voi da la liceul de arte, nu voi fi noul Dinu Lipatti, nu voi revolutiona interpretarea, ci voi da ca toti muritorii la un liceu teoretic, pe deasupra unul de matematica-fizica, ca acolo era cel mai cool.  Panica s-a transformat in isterie atunci cand prin clasa a 11-a nu dadeam in continuare semne ca as fi foarte preocupata de bacalaureat sau de admiterea la facultate, si a culminat in vara dinaintea admiterii la drept. Dar am intrat, cu ultima nota. Si asta e cu totul alta poveste.

Si as avea sute de povesti din liceu de expus aici, doar ca parca trebuia sa fie vorba despre prima zi de scoala :).

Dar am pacalit sistemul.

Change of seasons

Prima ploaie. Iubesc toamna. La fel cum iubesc si vara si primavara. Uneori si iarna – dar mai rar :). Probabil pentru ca ma plictisesc usor si atunci cand apar primele semne din urmatorul anotimp ma simt usurata, fericita ca se schimba peisajul.

Offf, ce imi place ploaia si starea asta mohorata de afara.

Are vreun sens ce spun? 🙂
Creative Commons License photo credit: chudo.sveta

Carnetul cu prajituri

In ultima vreme m-a lovit si pe mine boala gatitului. Nu stiu de ce. Nu de economie, pentru ca incerc toate retetele posibile, facand risipa de diverse. Am si o carte a domnului Jamie (stim noi care) si credeti-ma, sunt destul de complicate retetele alea. Ultima creatie – pui la cuptor cu rosii, busuioc si usturoi, a iesit complet genial.

Dar nu asta voiam sa spun,

Tot gandindu-ma eu asa la preocuparile culinare din ultima vreme, mi-am amintit de vremea cand eram mica, si pe langa mancarurile pe care mama stia sa le faca de la bunica (mama lui taica-meu, adica, poveste mai lunga…) si de aia ieseau cam la fel (desi the personal touch era mereu acolo – de exemplu mama n-a reusit NICIODATA sa faca clatite adevarate, ca bunica-mea, iar bunica-mii parca nu-i ieseau ciorbele si supele asa bune), ei bine, in afara de retetele stiute pe dinafara si de binecunoscuta Sanda Marin (care insa era nefolosita, doar eu o mai deschideam in primele mele tentative culinare, esuate toate), mama mai avea in raftul de la bucatarie un carnet cu coperta de vinilin, in care scrisese de mana retete de prajituri. Erau aceleasi prajituri pe care le facea cu toate ocaziile – alba ca zapada, prajitura cu miere, negresa, ascota (nu, nu mascota, aia e altceva), ecleruri (si ce ecleruri…), fursecuri….si.. cam atat, cred. Paginile erau ingalbenite si rasfolosite, iar eu adoram carnetul ala.

Oare mai exista? Trebuie sa-l caut data viitoare cand ajung la Pitesti.

Puiul din seara asta
Puiul din seara asta

Lovely day, lovely day, lovely day, loooovely day

Old high school notebook
Creative Commons License photo credit: richardmasoner
Dupa seara de aseara cu pana de curent de la Baraka si limonada transformata pe intuneric in cuba libre, dupa 9 ore de leganat in balansoar intre 2 sandwich-uri si multe povesti, asadar dupa seara de aseara a urmat …ziua de azi. Ah, iubesc truismele! 🙂

A urmat dupa cum ziceam ziua de azi cu cafea si bruschette la cafepedia, cu inca o cafea Fredo la Lente si un pic de internet scouting, si cu decizia capitala de a face o vizita in Cismigiu. Si dupa ce intru in Cismigiu incepe avalansa… primii ani de facultate, prima iarna, finalul facultatii, cu Cata si Crina in barca pe lac, dimineata cu Radu cand am facut ingerasi pe iarba, apartamentul lui Alex cu pisicile care cadeau de la balcon, dar nu pateau nimic, prima oara cand am venit in bucuresti, in clasa a 11-a si m-am intalnit cu Mihaela si am fost tot acolo. O dimineata cu Nicu si Clara in care mi-o amintesc pe Leti venind si povestind ceva despre fratele ei.

O dupa-amiaza dupa o imparteala de fluturasi nu mai stiu exact de ce.

Si dupa toate astea, ipod-ul meu se incapatana sa puna pe shuffle piese cu tot felul de semnificatii. Post Blue si Daydream Believer, care mi-a adus aminte de episodul de acum 5 ani din Jukebox, cu scotienii in kilturi. Cu scotianul care mi-a cantat ” cheer up sleepy jean, oh what can it mean to a daydream believer and a homecoming queen”.

Si am terminat Casa Somnului.

Si apoi am fost sa cumpar pepene, porumb, rosii si multe alte chestii. Am facut o supa de rosii miam miam miam miaaam, si acum zac cu ochii blegi si ma bucur ca am facut ziua din asta ceva despre care merita sa vorbesc. A mai fost ceva intre supa de rosii si blogareala, dar asta e doar pentru mine. Si e frumos.

Noapte buna.

>Si ca o completare…

>... a postului anterior, am observat, uitandu-ma in rubrica”sent” ca am obiceiul de a ma asigura ca ucid regrete. Ca trimit mailuri catre sufletele care aleg sa se indeparteze, in speranta ca voi omori orice potential regret cu acest gest.

Am observat o oarecare repetitie (desi repet – urasc din tot sufletul repetitiile) in mesaj. Si nu pot sa ma abtin sa nu ma intreb ce s-a ales de toate sufletele carora le-am scris macar o data un mesaj ucigas de regrete. Au devenit oamenii care isi doreau sa fie? Au intalnit ce vroiau sa intalneasca? Au invatat inaintea mea cum sa traiasca mai frumos?

Ia mai scrieti-mi si mie cate-un mail din cand in cand! Sa stiu si eu ce si cum. Stiu ca ma cititi, ce naiba… Sunt eu, fata care scrie mailuri frumoase.

Incercati sa folositi cat mai putin repetitii, totusi. Dar daca nu se poate… e ok si asa.

Si, btw, aveti aici o melodie de la mine. Pentru fiecare dintre voi am simtit ce spune femeia asta aici:

Etta James – My Dearest Darling
Asculta mai multe audio Muzica

>Aventuri in Tara Oglinzii

>
Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu’. Sau poate la toamna. Sau altadata.

Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah – Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.

De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.

De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.

>Eram masochista de mica

>Adica ascultam melodii triste cu lumina stinsa si sufeream. Cam cum sunt astia emo acum. Adica eram o mica emo. Nu ma taiam si nici nu-mi dadea prin cap sa fac asemenea chestii (m-am gandit doar la pastile prin clasa a 9-a, dar eram doar teribilista, n-as fi facut asa ceva ever), dar sufeream mult, si eram foarte neinteleasa. Ziceam eu. Cand am mai crescut un picut am trecut de la Sam Brown si alte siroposenii la The Who si al lor “Behind Blue Eyes”. Fumam pe geam, cu usa de la camera incuiata, si imi imaginam ca melodia e despre mine. Ca doar am ochi albastri – duuuh… De aia remake-ul Limp Bizkit m-a lasat complet rece. Cand altii ascultau in delir pe biscuitii respectivi, eu ma simteam in lumea mea nemuritoare si rece, pentru ca suferisem cu ceva ani inainte pe ORIGINAL.

Si am dat pe YouTube peste clipusorul asta cu Dr House. O noua placere vinovata de-a mea. Da, recunosc, imi place si mie de mor tipul asta cinic, uratel si schiop.Adica Limp (ce ironie). Admir felul (halul – pozitiv zicand) in care e construit personajul asta. Cel mai tare personaj neo-romantic. Sunt fascinata, ce sa mai.

>Neverending Story

>E povestea unui baiat care atunci cand era mic a fost dublura intr-un film. Care era folosit de unchiul lui atunci cand incerca sa agate femei si le ducea la cofetarie. E povestea unui baiat speriat de moarte de un film de groaza a carui actiune se intampla intr-un tablou.

E povestea unui om mare care spune povesti privind de peste ochelari intr-un balansoar. A unui barbat care a uitat cum e sa zambesti si care se uita la tine ca la un miracol atunci cand razi din tot sufletul doar pentru ca stati sprijiniti de un chiosc cu flori de vanzare si doar pentru ca un caine se uita curios la voi si e 6 dimineata.

E povestea unui om care iti spune ca oamenii sunt rai atunci cand ninge. A cuiva care promite mult, mereu, si nu se tine niciodata de cuvant.

E o poveste de langa care am plecat demult, dar pe care inca mi-o spun cateodata inainte sa adorm. Insa o spun in soapta, in asa fel incat nici eu nu prea o mai aud.

E o poveste frumoasa care pare a se termina urat. O poveste care te tine in suspans. E o poveste pe care ti-ai dori sa poti sa o spui mai departe, dar nu poti pentru ca povestea nu are niciun fel de sfarsit.

Pentru ca e genul ala de poveste care isi gaseste de fiecare data un fel de continuare in absurd. Genul ala de poveste care asteapta sa o uiti.

>Mirosul de afara

>Acesta nu este un text despre poluare. Ecologic sau economic. E doar un post despre o amintire.

Cand eram copil si deschideam fereastra, “afara” avea un miros specific. E drept ca varia in functie de anotimp sau moment al zilei, dar “afara” avea mereu un miros.

In afara de mirosul aerului atunci cand deschideam fereastra, mai era si mirosul pe care il aveau mainile mele cand veneam de la joaca. O combinatie de clorofila, praf de pe minge, vopsea de pe banci si zdrelituri. Il spalam cu apa si sapun si imi parea doar un pret platit pentru distractie. Cred ca nu-mi placea si nu mi-as fi imaginat ca se va incadra vreodata in categoria “amintiri pretioase”.

Acum insa imi amintesc cu placere despre el. Despre mirosul de “afara”.

Si imi mai amintesc ca atunci cand ma uitam pe geam, orizontul imi parea foarte departe si construiam in gand povesti despre cladirea politiei, imi imaginam ca ar fi un palat in care se petrec lucruri magice. Cazane in care fierb ierburi ciudate si printese inchise in turn. Cladirea politiei era la 500 de metri de blocul meu…desi parea a fi la mii de kilometri departare, pe varful unui munte pazit de dragoni.

Acum lucrurile imi par foarte mici.

>In Bruges

>In Bruges am fost acum 3 ani. Mi-a placut enorm, mirosea a ciocolata peste tot, printre casutele cu multe flori pe pervaz, mici sau mari, ca din povesti. Lebedele, canalul, trasurile, mi se parea ca sunt pe un platou de filmare, nu intr-un oras.

Si el chiar s-a transformat in platou de filmare, pentru filmul “In Bruges”. Il am de prin septembrie, dar am amanat vizionarea lui din motive stupide. Sentimentale, sa le spunem. Cu 2 zile inainte de revelion am zis ca e cazul sa scutur hainutele si sa vad filmele puse la naftalina. Si am inceput cu asta.

Mi-a placut, drept pentru care vi-l recomand, chiar si voua, astora care nu le-aveti cu suflete inmuiate la mirosul de ciocolata. O sa vedeti de ce… Si s-ar putea chiar sa va razganditi.

Si am o intrebare – cine vrea sa dea o fuga cu mine pana la Bruges anul asta? 🙂 Uite cateva poze (facute cu telefonul, ce-i drept – mentiune pentru pretentiosi).