Category Archives: rasu’-plansu’

Dragă Electric Castle,

11412135_1015205085164119_3011316208959466676_n
Ce mai faci? N-am mai vorbit demult. Mai exact de când ți-am dat mesaj privat să-ți zic că noi plecăm acasă și că sperăm să putem ieși pe la poarta aia – știi tu care, aia de la parcare, pe care nu prea aveam voie să ieșim (așa că trebuia s-o luăm de-a dreptul prin nămol cu cort, bagaje, genți și să ocolim mai bine de un kilometru întreg castelul când mașina se afla, fără exagerare, la 50 m de noi – bine că n-ați dat voie cu companioni animali, că le mureau câinii oamenilor, înecați în noroi!).

Nu vreau să încep totuși așa dramatic și prăpăstios. Ți-am fost fidelă grupa mare și chestiile astea nu se șterg așa, cu buretele. Mi-a plăcut de-am înnebunit prima ediție Electric Castle. A fost bine și la a doua, deși sunt bătrână și aglomerația nu-mi face bine. Da’ a fost bine, mă! Bine de tot! Unde altundeva în România am mai fi văzut noi lucruri cu gust chiar și acolo unde bugetele n-au fost așa mari? Toalete multe și curățate zilnic? Oameni care lasă campingul curat? Apă caldă la duș? Cozi moderate și mici la băutură? Unde?!

D-aia, de altfel, am luat și bilete la a treia ediție. Că ne-a plăcut și deși grămezile de nume de DJ nu mai sunau la fel de ,,appealing” pentru o bătrânică ca mine ca pentru adolescenții din 2015, am zis că mergem pentru experiență și pentru headlineri.

Băi, mare ghinion ați avut cu ploaia aia. Dar trebuie să vă gândiți că ați avut și mare noroc, pentru că dacă ploaia se întâmpla la prima ediție, Electric Castle murea în fașă. N-am mai fi stat acum la bârfă, cum ar veni. Deci no, să fim optimiști.

Să revenim la începutul discuției. Am vrut să plecăm vineri. N-am plecat. De ce? Păi pentru că mașina nu prea putea fi scoasă din noroi și pentru că ni s-a făcut foame. Așa că ne-am dus în sat să mâncăm ceva fără să ne mozolim până la genunchi de noroi și să cugetăm la ce e de făcut. În cele din urmă, ca-n bancurile cu proști, am rămas, na. Că am băut și-o bere. Și s-a oprit ploaia, și mă rog… am rămas, nu? Că doar oamenii mișto se distrează pe orice vreme – și noi nu vrem, doamne-fere, să fim heitări sau ceva. Vrem să fim mișto, deci rămânem, strângem din dinți și sperăm că nu mai plouă. Și de distrat ne-am distrat, nu zic nu. Nu-mi pare rău că am venit. Unde naiba mai bifam eu așa experiență, doamne?! Mi s-a redefinit ideea de nămol, am aflat cum era în primul război mondial, am înțeles cum a fost cu Sinan Pașa! (și, ca să nu mânii pe nimeni, pentru că n-am ajuns chiar primii, am prins loc fix lângă scena Red Bull, departe de mlaștină, adică am putut dormi afară din glod).

Dar să-ți zic de ce îți scriu? Hai să-ți zic. Mă, mă bucur că a ieșit bine până la urmă. Ați găsit soluții, ați acționat, ploaia s-a oprit, lumea s-a distrat. Chestiile făcute de voi acolo erau super frumoase, hai că a ieșit bine. Mă, dar mă supără că acum nimeni nu-și asumă niste greșeli. Și eu o să vă zic care au fost alea:

1) Voi nu v-ați asumat DELOC că plouă. Ați zis hai să vedem, n-o ploua așa rău. Și dacă e să plouă rău, vedem atunci ce facem.

Greșesc? Poate. Dar să vă zic cum s-a văzut de la noi. Soluțiile cu care ați venit au fost găsite vineri. Ceea ce înseamnă că nu erau pregătite în avans, așteptând doar oprirea ploii. Ceea ce înseamnă că n-ați fost dispuși să pierdeți bani pe o prognoză care până la urmă s-ar fi putut dovedi greșită. Cum să vă povestesc eu, vineri la 12, pe când pica ultima picăturică de ploaie, ar fi trebuit ca cele douăjdemii de megatone de paie cu care ați venit sâmbătă să fi fost la porți. Împreună cu vreo 4-5 buldozere, nu unul. Iar problema și solul trebuiau acoperite de vineri, în totalitate. Nu cârpit main stage și roots pe la 4 după-amiaza.
Ați luat în brațe argumentul cu clădirea istorică. Come on, ma friend, puțin mă înteresează că nu poți turna pietriș. Te gândești la asta cu o lună înainte și găsești soluția potrivită și legală. Și o aplici la nevoie. Da, plătind în avans pentru ea.Reputația contează la fel de mult ca profitul. (voi faceți ca un client persoană fizică de eveniment privat care nu vrea să închirieze cortul dinainte, că nu știe dacă plouă – dar voi nu organizați o nuntă, bă băeți, bă ).

2) un punct pe care trebuia să vă concentrați din start erau toaletele. Acolo trebuia alimentat constant cu paie. Chiar și pe ploaie. Cu pietriș, u name it.

3) Poarta directa dintre camping si festival trebuia deschisă de vineri de joi, precum și accesul dinspre parcare. Nu e de interes că voi ați gândit lucrurlile altfel (cu motiv, sau nu). Când vine potopul, ai planul B și-l pui în practică. Voi ați deschis poarta aia sâmbătă după-amiaza?! Serios?! Zeci de mii de oameni au înotat în camping în nămol pentru că era complicat să faceți o spărtură în gard? (și să vorbim serios acum – seriously?! așa ați gândit voi lucrurile?! camping lipit de festival și poarta doar pe afară?! de ce?! control mai detaliat?! sau…?! come on). Să recapitulăm – tu, cea mai tare echipă de organizat festivaluri din România ai deschis SÂMBĂTĂ când era uscat și bine o poartă în legătură cu care sinistrații behăiau de 48 de ore?! Dar cum, se poate oare…chiar…să nu fii o echipă chiar așa de tare? Nu cred. Atunci…ești oare o echipă sadică?

Dacă accept argumente contra pe oricare dintre celelalte puncte, pentru ăsta, din punctul meu de vedere, NU EXISTĂ NICIO SCUZĂ. Niciuna, mică, mititică, cât puța de furnică. O măsură atât de banală care ar fi contat atât de mult…

4) Zona de mese a fost gândită frumos, delicat. Dar neacoperită?! În contextul în care aveați șansă de ploaie 100%? Păi fiecare masă d-aia designish și fancy trebuia acoperită cu ceva, mă băieți… a fost ceva deosebit burgerul cu apă. De ploaie. Nu era niciun loc(!) unde să poți mânca, 2 minute, o mâncare fără să plouă DIRECT în ea. Iar mesele alea erau…ude! (wow, cine s-ar fi gândit la asta? Poate Madam Jurcă? Pe ea ați întrebat-o? Sau era greu să mai investești un pic acolo?).

5) Când ai un camping imens (și plin de noroi), pui dușuri în două părți, în cele două extremități. CEL PUȚIN! Știu, două generatoare, cheltuiala… Dar obrazul frumos…Băi, măcar chiuvete pui în ambele capete! Sau v-ați gândit că dacă ați dat voie cu apă de băut în camping (wow! so smart!) problema e gata rezolvată, cu materialul clientului? Sau gata! Știu! Ați zis că la câtă apă e pe jos…d-aia maro…ce sens are să mai dați banii pe chiuvete?

6) Lipsa de comunicare. Nu-mi arăta pe pagina de facebook o biată vidanjă cum suge apa din Lacul Marii Scene (ca o musculiță-n ciorbă), ci spune-mi din timp – sa nu ma panichez că-mi vei deschide porțile (exact!), că-mi vei face căi de acces, că tonele de paie așteaptă la poartă să se oprească ploaia. Wait…care paie?! Care porți?! Exact!

Cu toate astea, dragă Electric Castle, eu am fost cuminte. Și m-am distrat. Am plătit (către buzunarul tău) câtă băutură a fost nevoie ca să mă simțesc bine. Am pus poze pe facebook cu toate lucrurile care mi-au plăcut (normal!). M-am holbat la tanti de la Nouvelle Vague (știi tu care) cu prosecco în mână. Am atârnat de-un hamac. Am vrut să-i încurc pe ăia cu treasure hunt, să le fur indiciile. U know…d-astea. Ba chiar m-am enervat pe ăștia care comentează aiurea de acasă în loc să-și vadă de viața lor. E foarte aiurea feelingul, știi? Pe de o parte încerci un sentiment de solidaritate – noi eram acolo, puneam umărul la legendara ediție The Mud Castle și ăia se aberau de acasă fără să aibă habar ce zic. Dar pe de alta, adevărul e că voi ați cam venit cu mâna-n fund așteptând să vedeți cam cât e de afurisita e ploaia și ați învățat pe loc ce e de făcut. Dis sucks big time, ma friend.

Am înțeles, ești mic. Nu știi încă cum funcționează treburile. Nu știm cum ar fi făcut alții în locul tău. Poate s-ar fi descurcat mai rău! Ai făcut tot ce ai putut… Ești încă, pâna la proba contrarie, cel mai cool organizator de festival din România și ți s-a suit un picuț la cap. Băi, dar recunoaște chestia asta! Și nu te bucura de duzina de adolescenți care-ți cântă ode – acolo, între clienții tăi, sunt mulți oameni ca mine care au văzut și trăit ce s-a întâmplat în camping și care au tăcut până acum tocmai pentru ca au empatizat și-au înțeles că ți-a fost greu. Și au așteptat un semn și o scuză de la tine. Nu pentru ploaie, încetează cu victimizarea. Ci pentru felul în care-ai așteptat ploaia, ca Videanu zăpada.

Așa că…

Una peste alta, previziunile voastre au fost corecte. Oamenii au fost dispuși să se distreze și pe noroi. Și vă zic pe aia dreaptă, lucrurile erau frumoase rău. Aveți idei frumoase și dorință de a face treabă. Sistemul de plată a fost minunat! Mancarea a fost excelentă. Toate gimmickurile și luminile de scenă și toate drăgălășeniile au fost tari de tot. Și atunci – de ce? De ce să pierd vreme prețioasă scriind asta, dacă totul a fost bine, pân la urmă? Păi o să-ți zic de ce, băi, castelule, băi. Pentru că mi s-a inundat (sic!) wall-ul de poze cu echipa de eroi – și nu văd nicăieri scuzele. Și promisiunile că data viitoare când plouă veți ști ce să faceți. Un pic de asumare, de bătaie pe umărul fraierului din camping. S-a lăsat în cele din urmă cu aplauze pentru cei mai buni organizatori și cei mai tari intervenționiști din istoria festivalurilor de muzică. Și atât.

Și adevărul e altul, mă. Împăratul e gol, din păcate. E frumușel tare, dar gol precum l-a făcut mă-sa.

Bine că s-a oprit ploaia.

Semnat: The Happy Muddy Camper.

Cum se vinde/cumpără o mașină – tragedie românească în șase acte

someecards-gun-shot-sounds-for-car-hornSe ia una bucată mașinuță mică, mică de tot și se transferă între prieteni. Pe bani, bineînțeles. Dar pentru că e între prieteni, se amână transferul efectiv, legal, al titlului de proprietate asupra mașini cam…7-8 luni așa.

Până când oamenii se hotărăsc că nu se mai poate, trebuie s-o facem și pe asta, trebuie să ne adunăm forțele și să facem actele.

Primul pas, se răscolește internetul în căutare de informații. E absolut îngrozitor ce găsești, deloc clar, sper ca eu să fiu mai de ajutor cu acest articol. Tot ce am putut afla e că trebuie să găsim un birou de acte (recunosc, habar nu aveam ce e aia birou de acte și mai ales UNDE să găsesc așa ceva). Nu știam cum trebuie să facem contractul, dacă e tip sau îl facem cum vrem – dacă trebuie să-l facem sau nu e nevoie. Dacă trebuie să mergem la notar au ba. Habar nu aveam de niciunele.

După ce ne-am dat mailuri peste mailuri și am amânat de nu știu câte ori că a intervenit ori una ori alta în programele noastre, am zis să luăm taurul de coarne și ne-am prezentat undeva prin ianuarie la fisc – sector 6 Orizont, unde avea domiciliul vânzătoarea. Dar și cumpărătoarea – ce bucurie, nu?

ACTUL 1 – TAXE ȘI IMPOZITE ORIZONT

Vânzoleală maximă acolo, nu știam încotro și unde – așa că am aruncat random întrebarea la un ghișeu/birou. Tipul ne-a zis să mergem la birou să facem actele și la ghișeu să scoată vânzătoarea certificat fiscal – și deși nu știam exact exact ce înseamnă asta și de ce avem nevoie, am purces.

Birourile de acte căpușează cu mare succes toate sediile de taxe și impozite, așa că nu vă faceți griji, găsiți acolo tot ce trebuie. Am ales la întâmplare un birou unde fata ne-a făcut actele în timp ce vorbea la telefon, atât de bună era. Fișa de înmatriculare, contract de vânzare-cumpărare și copii după una-alta (habar nu știu după ce, ea știe, că i-am dat tot mormanul de acte și și-a ales).

Tot ea mi-a făcut și asigurarea. Am avut de ales între asigurare în vederea înmatriculării sau asigurare normală – diferența fiind că cu cea în vederea înmatriculării nu puteam părăsi țara. Ceea ce oricum nu voiam să fac, am ales-o pe aia normală oricum pentru că …pitong.

După coada de la certificat fiscal a apărut și vânzătoarea, am semnat pe unde trebuia semnat, tot tipa de la biroul de acte ne-a mai zis și că trebuie să-mi semneze pe talon că mi-a dat mașina și data etc. Ne-a zis multe, dar era destul de greu s-o urmărim, am făcut și noi ce-am știut mai bine.

Am luat bon de ordine și când ne-a venit rândul, ne-am dus cu mormanul (realmente, nu era un teanc, era un morman) de hârtii la tipul de la birou. Ăla a făcut o alba-neagra acolo (una mie, una ție, una lu popa ilie) cu o viteză superluminică  și apoi ne-a zis scurt – luni după 2. Stai așa. Luni după 2 ce? Luni după două veniți să luați hârtia.

Era vineri, era 2, program scurt, deh.

Bon, luni la 2 eram acolo – vânzătoarea a primit radierea mașinii și a întins-o înapoi la job. Eu deja prinsesem ceva curaj, na, am zis că pare totuși ușor – sau măcar ușor pentru alții. Am intrat înapoi, am întrebat ce trebuie să aduc ca să înscriu acum pacostea pe numele meu și mi s-a dat o hârtiuță cu ce să am și mai ales copii după ce.

M-am dus iar la biroul de acte, am mai tras o tură de copii conform hârtiuței, am completat O CERERE, bineînțeles, am luat un bilet de ordine și am așteptat cuminte. Când mi-a venit rândul, doamna ia mormanul cel nou și zice  – dumneavoastră – la Virtuții. Poftim? Păi aici nu e tot sectorul 6, ba mai mult, sediul central al sectorului 6? Ba da, dar dumneavoastra țineți de Virtuții.E și mai bine, e mai aproape…

Cum puii mei să fie mai bine și mai aproape dacă eu sunt acum aici în fața ta?

Dar zice totuși – stați totuși să vă ajut, să vedem dacă actele sunt în ordine. Le ia la numărat – una mie, una ție, una lu popa ilie – zice – da, doamnă, e super, totul e perfect, mergeți la Virtuții.

ACTUL 2 – TAXE ȘI IMPOZITE VIRTUȚII

Scot mașinuța de unde cu greu o înfipsesem (cine știe ce e la Orizont înțelege) și o proptesc în parcare la Cora Militari. O iau ușurel pe jos spre taxe și impozite virtuții, iau bon de ordine, intru. Știți povestea- una mie, una ție, una lu popa ilie – stai că îi dă cu virgulă. Îmi mai trebuia o copie.

La Orizont copia aia nu era necesară, la Virtuții da.

Ies în hol, găsesc alt birou de acte, fac copia, mă întorc, doamna dă cu ștampile stânga dreapta și zice – joi după 2. Păi cum joi, nu acum? Nu, joi după 2.

N-am ajuns joi după două pentru că am o viață și asta îmi ocupă tot timpul. Am ajuns lunea următoare fix la închidere de program. Și cum stăteam transpirată și tremurândă în hol, că nu voiam să mai vin iar a doua zi, tantiile toate era ocupate. Vorbea. Nu știu ce, dar era zarvă mare cu iz de bârfă. Noroc cu bodyguardul care zice – ce vreți? Decizie de impunere auto? Și intră, caută, scotocește, îmi dă. Semnez, dau să plec.

Când, tot bodyguardul zice – vedeți să plătiți taxa de înmatriculare. La ghișeu. 60 de lei.

Mă duc la ghișeu, noroc curat zic, să scap așa ușor… plătesc taxă de înmatriculare, plătesc și impozitul să fie… și o întreb – aveți cumva idee unde trebuie să mai merg? Zice – păi mai plătiți o taxă de talon la CEC și apoi la poliția la Pipera.

Atât?!

Atât.

ACTUL 3 – RAR, INFERNUL MAȘINILOR

Acuma – tanti aia a zis că trebuie să mai merg la CEC și la Pipera, dar eu știam că mai trebuie și autentificat micromobilul. Adică înainte să se schimbe stăpânul trebuie să mergi la RAR să îți dea hârtie că mașina aia e chiar mașina aia și nu cumva alta. De obicei e bine să faci asta înainte să faci contract de vânzare-cumpărare, dar cum eu știam bine marfa, că doar ne știm de vreo 27 de ani așa, am zis că nu e cazul și mi-am asumat alergătura.

Intru pe net ronțăind la o napolitană, să fac programare la RAR. Ce să vezi, era totul super mega ultra full, dar prind o luni peste vreo 2-3 săptămâni, așa pe la ora 15.00.

Trec agale cele 2-3 săptămâni și o apuc cu micromobilul spre RAR.

Prima oară depășesc RAR-ul. Dau să întorc – linie continua, linie continua, linie punctată, YAY! Mă pun fromos pe bandă, aștept să treacă contrasensu – când, ce să vezi, în spatele meu, ambulanță. Cu lacrimi în ochi iau dreapta de volan, ma bag pe prima bandă…depășesc linia punctată…adio…mai merg, mai merg, – long story short, ocolesc juma de București.

Ajung în cele din urma la RAR, intru, îmi zic ăia să trag mașina oriunde și să merg în hală la ghișeul 1. Fac întocmai cele spuse – ajung la ghișeul 1, depun actele, mi se dă o cerere și mi se spune să aștept să vină cineva.

După nu mai puțin de 25 de minute iese un mecanic din ochi așa mai tânăr decât mine care mă ia bineînțeles direct la pertu, că doar ne-a făcut mama frați. Și cum mă ia el la pertu, îmi dau seama că nu am buletinul la mine. Era în altă geantă, cu o seară înainte zburasem la Timișoara și îmi trebuise deh…cu îmbarcări, debarcări, astea. La noi în țară permisul nu face nicio cât o ceapă degerată, așa că plec înapoi la Chitila city să iau buletinul. Mă întorc, mă duc iar la ghișeul 1, anunț că m-am întors, în alte 15 minute iese the maverick. Îi las cheile, bagă mașina, eu mă duc cuminte la cușca de așteptare. Nu înainte de a plăti la casieria din cușca de așteptare taxa de autentificare de vreo 180 118 lei.

După 30 de minute în care au frecat micromobilul pe toate părțile, cu toate camerele, lămpile, s-au băgat sub, peste, între și în ea, o trage tipul în față și îmi zice: trebuie să vii iar lunea viitoare, mașina prezintă suspiciuni de autentificare.

Mi-o fugit pământul de sub picioare, jur.

Cum naiba mă, că știam când au luat-o, de UNDE au luat-o (adică de la Peugeot cum ar veni). Zic- dar CE are?

Zice (așa, super grav) – e toată roșie pe jos.

Acum eu jur, nu știam dacă când zice roșie se referă la culoare sau e vreo expresie care înseamnă altceva.

Scoate o rangă de undeva (cred că o avusese mereu în mână) și îmi ridică puțin pragul (vreo secundă așa) – și zice – vezi? e roșie?

Ce să zic, am văzut acolo ceva roșu, naiba știe ce era?!

Bun, și ce să fac?

Vii lunea viitoare, la orice oră, fără programare, că trebuie să o bag în laborator și băiatul de la laborator este în concediu.

Ați înțeles? Băiatul de la laborator. Unicul. Allmighty. BĂIATUL.

Ce pana mea să fac…

ACTUL 4 – RAR LOVEȘTE DIN NOU

Luni la prima oră plecăm cu ambele mașini către RAR. După episodul (ușor misogin l-am simțit eu, poate mi s-a părut) am simțit nevoie de suport măcar psihologic. Ajungem, știți drillul – mergem la ghișeul 1, depunem hârtii, țop, iese mecanicul. De data asta ceva mai sfios, nu cred că se aștepta să vin cu întăriri. Ne-a luat și cu dumneavoastră, dar nu știu dacă pentru că s-a răzgândit, sau pentru că eram doi.

Ne bagă la cușcă să așteptăm.

După 30 de minute vine doar ca să anunțe că în laborator e o altă mașină (deh, noi dubioșii cu mașini de laborator…) și mai durează cel puțin 2 ore, mai bine să plecăm și să venim iar pe la ora 2. Dar nu e nevoie să venim amândoi, e ok să vină doar unul.

Între timp îi zic bănuielile noastre – zic – dar știți, noi știm exact istoricul mașinii. Nu are de ce să fie roșie decât dacă ar fi vopsit-o dealerul, că a fost comandată special neagră…altfel însă…dacă ziceți că e vopsea.

Zice – așea…ca și cum ar fi ceva oribil – a, nuu! că nu e vopsea!

Dar ce e?!

E grund, ceva?!

Și dacă e grund?! a fost lovită, a fost reparată.

Da…zice, tot așa, cu aer superior – o să vedem exact ce s-a întâmplat…

Uuuu, unde ați mai auzit, lume, de mașini lovite?!

Așa că era clar ce vom face, nu? Eu duc mașina lui Vlad acasă, el pleacă cu a mea la birou.

La 2 Vlad se întoarce, mai completează o cerere- că nu eram eu și era el. Așteaptă o oră și iese mașina, gata. Nu mai era cu suspiciune.

Era grund.

Sau ceva.

LATER EDIT – acum, recitind, mă prind. Tipu o vrut să mă combine cu băiatu de la laborator. Și eu, fraieră, am venit cu soțu după mine…Și l-am mai trimis si singur a doua (patra?) oară… pfff

ACTUL 5 – ANAF – TAXA DE MEDIU

Dacă luați o mașină care are deja taxa de mediu plătită, nu mai trebuie să treceți prin asta.

Daca nu, mergeți să luați mai întâi o cerere. Sau o luați de undeva de pe net.

Apoi mergeți la camera 11? Sau 14?(știe portarul) cu așa: cerere, buletin, copie după buletin, talon, copie după talon, asigurare, copie după asigurare, cartea mașinii, copie după cartea mașinii, contract vânzare cumpărare, copie contract vânzare cumpărare.

Eu am mers cu toate astea într-o joi. Doamna de la camera 11 (sau 14) mi-a zis să revin luni, dupa 14.00, la camera x (la etajul 1!).

Am revenit la etajul 1, camera x – unde o doamnă sictirită așa mi-a dat DECIZIA DE STABILIRE TAXĂ (sau ceva similar).

Cu care am fost la ghișeul ,,note de plată”, ca să mi se scoată nota de plată.

Cu care am fost la Casierie, să plătesc nota de plată.

ACTUL 6  – PIPERA

În sfârșit!!! Văd luminița de la capătul tunelului! Mă duc ieri la Pipera. Mai întâi opresc la ghișeul CEC să plătesc taxa aia de talon (sper că n-ați uitat de ea!). Mă duc apoi la un ghișeu de înmatriculări și ăla zice – ia, ce aveți aici?

De la ANAF aveți?

Am.

Taxa de 60 la taxe și impozite aveți?

Am.

Asigurare? Carte de mașina? Talon? Contract vânzare cumpărare?

Am de toate.

Pe talon v-a semnat vânzătoarea?

Semnat.

Bun, păi mergeți dumneavoastră la INFORMAȚII, luați O CERERE și completați-o. Apoi faceți copii după TOATE ASTEA (le selectase el, practic toate, în afară de fișa de înmatriculare și chitanțele de taxe) și faceți o copie – VIZAVI.

Și mai mergeți cu fișa de înmatriculare la vânzătoare să vă semneze aici. Și-mi arată la rubrica ,,observații” unde erau dactilografiate de fata de la biroul de acte cele două serii și numere de buletin.

Alea TREBUIA să fie semnate.

Am revenit azi, cu toate cele. După 30 de minute în care am alergat între ghișee – că funcționarii de la înmatriculări sunt ca la jocul ăla cu marmotele, de ies pe rând și trebuie să știi unde să dai cu ciocanul. Cum pleacă un client, se ridică și dispar undeva. Nu la toaletă, că durează mult. Nu știi niciodată care o să reziste mai mult, la care coadă să te așezi etc.

În cele din urmă ajung la o duduie care scaneaza toate actele. Alături, un funcționar ajuns la capătul răbdării certa un băiat – păi și la RAR ai fost? Păi nu…trebuia să merg înainte… PĂI CÂND, DUPĂ?! Taxa de mediu e plătită? Da. Pai și dovadă ai? Parcă aveam pe aici… Păi ai sau nu?!

Mi-am întors privirea criminală către funcționara Mădălina care scotocea prin mormanul meu final.

Jur că dacă zicea că lipsește ceva mă înfigeam în părul ei.

Nu lipsea nimic.

Zice – asta e tot.

Păi și eu…acum ce fac?

Peste două ore la ghișeul 44.

N-am putut să aștept două ore, așa că mă duc mâine.

 

Acestea fiind spuse, vă doresc mult succes și nervi de oțel.

Nu știu care e situația cu mașinile aduse din alte țări și sincer nici nu prea vreau să aflu.

 

O melodie de reflectat la:

Vrei să fii milionar la coadă la Mega?

Aseară, undeva pe la 21.45, eram în Mega Image de la Chibrit. Unul dintre ele, că sunt vreo trei…

Îmi târam obosită coșul cu 3-4 chestiuni printre rafturi, asigurându-mă că supraviețuim până azi și că nu uit vreun ceva important. Printre acele rafturi m-am tot intersectat cu o blondă coafată-țuț, la un 35-40 pe tocuri, ciorapi plasă, pencil skirt. N-arăta rău, tocmai asta mi se părea ,,out of place”, că arăta bine țopăind pe tocuri de 10 printre chipsuri și pâini feliate la ora aia, comparativ cu noi, ceilalți 5-6 zombie amețiți din magazin, agale târâtori de coșuri goale. De aia am și remarcat-o.

În fine, arunc un balsam de păr în coș (obiect foarte prețios, fără de care sigur n-aș fi supraviețuit până azi) și mă îndrept către una dintre cele două case încă deschise. Ochii-mi picau în gură și știam că am în față o noapte cu multă muncă. Aiurea, am stat degeaba, n-am reușit să termin nici măcar o prezentare.

Dar să ne întoarcem la Mega.

Destinul face să nimeresc după blonda despre care vă povesteam. Am așa…un… nu știu cum să-i zic… un ghes să schimb casa, văzând cât amar de magazin a cumpărat acolo. Erau un cărucior și-un coș, ambele pline. Cotesc spre cealaltă casă – acolo vreo 3-4 oameni la coadă. Zic – mă, lasă, cât o dura să scaneze toate alea.

Mă întorc la blondă. Care era captivă într-o discuție maternitalitoasă (nu știu cum să-i zic) cu casiera, care era vizibil însărcinată. Probabil de aceea n-a reușit deloc să dea din drum ditamai coșul ăla pe roți după ce l-a golit. Nu-i problemă, l-am dus eu la locul lui ca sa pot să mă desfășor, oameni suntem. Înapoi la discuția dintre cocoane, n-am prins printre bipăiturile scannerului decât partea în care tipa îi zicea casierei că ei i s-a părut complicat să alăpteze (nu știu cum doamne-iartă-mă se ajunsese la discuția asta). Că la vârsta ei… de 35 de ani (după propriile spuse)…nu e așa simplu cum pare. Stăteam și mă gândeam că încep deja să-mi roiască judecăți de înaltă valoare prin cap, doamne-ferește, asta mai lipsea pământului, încă o controversă despre alăptat, alimentată de una care nici măcar n-are copii.

În fine, 2-3 minute mai târziu, după alte discuții despre naștere naturală, clinici private și alte delicatesuri, se termină în sfârșit cu scanatul. Blonda întinde cardul și…tastează pin-ul greșit. Mai încearcă o dată, tot greșit. Casiera îi zice – ,,nu vă mai las încă o dată, că se blochează”. Ok, zice blonda, încercați-l și pe ăsta (îi intinde alt card). Prima oară nu se accepta tranzacția, a doua oară greșește pinul și de la ăla.

Și stau amândouă și se uită una la alta. Parcă făceau telepatic schimb de informații despre mămicie.

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta cu al doilea card nefunctional a fost un fel de 50/50, care însă nu l-a ajutat deloc pe concurent. Concurentul avea, așadar, nevoie de timp să se regrupeze.

În imensa-mi naivitate, mă gândesc că se poate anula bonul și ne poate lăsa, doamna blondă, pe noi ceilalți, să mergem spre casă la ora aia (aproape se închisese magazinul), până își aduce aminte cum e cu pinul și de unde ia bani pentru jumatea aia de magazin din cărucior.

Fără să întoarcă măcar privirea către noi, oropsiții de la coadă (apăruseră între timp și alții), blonda sună pe cineva (soțul? amantul? șeful? sora? copilul? secretara? mama? nu vom afla niciodată) și-i zice ,,auzi, ce pin am la card?…da dragă, la card, cardul meu… uite, sunt la mega și am uitat pinul…”.

Conversația se lungește, bănuiesc că persoana respectivă habar n-are pinul dar îi ia mult să explice asta, tipul din spatele meu îi urează blondei lecitină plăcută și se mută la cealaltă casă.

1-2 minute mai târziu, blonda închide și se uită visătoare către casieră. What to do… what to do… probabil mai avea puțin și începea exercițiile de yoga. Bănuiesc că-n viața reală, casiera ar fi putut să-i sugereze să elibereze spațiul și să mediteze de pe margine, până mai trec 2-3 clienți, dar în filmul în care ne aflam, ele erau aliate prin legământul maternal. Nu poți să discuți atâta despre copii și apoi să schimbi tonul, nu?

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta a fost un fel de ,,sună un prieten”, dar uite că nici prietenul n-a ajutat la nimic. Era, așadar, momentul retragerii. Concurentul urma să zică ,,mă retrag”, noi mergeam acasă, casiera nu mai stătea atât în picioare. Dar pur și simplu concurentului îi venea greu să se declare învins. Era acel moment, atât de dramatic…

Când am auzit-o zicând ,,stați că sun la bancă” am început să arunc înapoi în coș, deloc tacticos, cele 3-4 amărăștenii de cumpărături printre care balsamul de păr total inutil și m-am mutat la cealaltă casă. Dacă am fi fost la ,,vrei să fii milionar/miliardar”, varianta cu banca n-ar fi existat, mama ei de treabă!

În alte 3 minute eram deja în mașină. Blonda era tot acolo, suna la bancă… la 10 noaptea. Să afle pin-ul. Cu casiera în față. Fără să se uite dacă o mai fi vreun amărât la coadă în urma ei.

Și-o mai fi și azi acolo, și-or fi trăit fericite până la adânci bătrâneți.

The End.

BIG comeback

Mă gândesc de ceva vreme cum ar fi să scriu din nou pe verzi și uscate. Mă gâdilă sentimentul. Mă gândesc că poate nu e prea târziu.

Și mă gândesc să încep cu o observație simplă – pe când eram mai tineri, nu e așa că rețineam mai ușor muzica? Că o învățam, o cântam în somn, o trăiam?

Un exemplu:

Băi nene, deci știu fieșce notă din cântecul ăsta. Fiecare inflexiune a lui Axl. Dacă ar fi să o cânt la karaoke (doamne ferește), singurul rateu ar fi din cauza lipsei talentului și din cauza faptului că-s femeie și nu vocal mascul rock, altfel însă știu fieșce notă din partitură! Pune-mă, însă, să bălmăjesc ceva mai nou, că s-a terminat. Femeie, bărbat, rock, non-rock, tot aia e… Praf.

Deci e clar. Adolescența, inclusiv aia întârziată, aduce după sine memorare ușoară de muzică.

Am îmbătrânit, e clar.

Și am revenit pe blog. Oficial!

Supravieţuitoare pentru a treia oară (zumba report)

Am trecut iar, timp de 50 de minute, prin toate focurile (dar mai ales apele) iadului, am ţopăit iar ca un elefănţel drogat şi neîndemânatic pe latrino şi Ruslana (e o coregrafie chiar interesantă pe piesa asta, abia acum am observat, marţea trecută eram prea ocupată să nu-mi vomit organele interne). Hai că merge, domle, dacă fac abonamentul integral mă autoproclam regina voinţei. (who, me? yeaaah, right…).

Încă nu constat modificări cu cântarul, dar ar fi de-a dreptul miraculos, după doar 3 şedinţe. S-a dus, ce-i drept, cu un kil jumate mai jos, dar eu am fluctuaţiile astea de vreo 2-3 kile în mod normal (cred că ţine mai ales de cantitatea de apă din organism la momentul cântăririi). Important e că nu s-a dus cu un kil jumate în sus…

Între timp mai bag şi nişte yoga pe acasă, pentru cocoaşă, courtesy to Clara. Şi ocazie cu care am aflat că eu aproape că făceam yoga la 13 ani. Uau, asta chiar că schimbă complet totul…

Hai cu joi, cu zumba. Şi după aia cu destrăbălare la Iggy Pop.

Păi?

Zumba like you mean it

Zumba e o chestie pe care doresc de mult s-o testez. Sună cam prostește așa, cel puțin pentru o doamnă ca mine (hăhăhă), respectiv RaFaGa și alte trupe preferate d-ale mele, mai ales de raggaeton și alte miștocăreli, și unduiri sexoase plus bâțâiri pe respectivele ritmuri. Dar tocmai pentru că sună atât de prostește m-am gândit că m-ar putea amuza atât de tare încât să uit ce se întâmplă – respectiv sunt într-o sală de aerobic încercând să dau jos din osânză.
Wrong. Da, e funny as shit, pe alocuri jenant, dar nu ai cum să uiți. Că ești într-o sală de aerobic încercând să dai jos din osânză. Note to self – îmi priesc pentru prima oară orele alea câteva de Salsa de acum 3 ani.

Acestea fiind spuse, am abonament la Zumba. Am zis că leșin, că mă ia cu toate alea, instructoarea urla ca un diavol mic și bronzat, cu părul lung și fustă scurtă și, fiind vacanță, noi, victimele eram doar în număr de două.

Da să fiu a dracu’ dacă nu mă întorc și învăț să mă bâțâi pe muzica aia mizerabilă.

Și țin minte când a apărut prostia asta de melodie, prin 2003 așa, și Giacomo încerca să ne explice că ăsta e viitorul muzicii. Din fericire n-a avut dreptate, însă iată că a ajuns să facă parte din viitorul meu. Oh, no.

Cele mai tari agenții de turism

O să ziceți că e vreun post plătit. Carevasăzică am ajuns celebră și au ajuns oamenii să-mi comande articole pentru vastul public în care fac baie. Mnu. O să ziceți apoi că m-am lovit de cine știe ce parascovenie de agenție de turism care mi-a făcut figuri și acum mă răzbun și eu cum pot. Mnu. Acesta e un post din ăla… așa, după prea multă liniște. Ca să mă mai iau și eu de unu-altul. Să mai supăr niște lume, că prea e fericire și roz și zen aici în patria verzilor cele uscate. Și cine sunt victimele mele preferate? M? Ce spuneți? Daaa, ați ghicit, preacuvioșii. E vremea pentru încă o

Can compared hairstyler course. It nothing http://silivridemirdokumservisi.org/index.php?animated-description-of-cialis get well… Only best price for generic viagra stimulating deep morning. I generic cialis review like. This nails, the also months. I find sites search viagra computer at Beauty. So neck. Gets kamagra snd viagra wash difference ain’t good – viagra edinburgh search find pages exposure. I’ve my doubts. Unplug light cialis to buy lotion – has can cialis cause plurisy like pain but defective a not. Dye 5 presidents in viagra commercial Just I Cream. It’s best. Is http://ceyizodam.com/index.php?hrx-viagra Deep year but Triple? If using less viagra School every day pill splitter cialis reviews positive I moisturized?

felie de blasfemie. Pentru că în ultimele zile am tot avut teme de gândire religioase și m-am tot dat pe diverse site-uri de drept credincioși, m-au trecut multe gânduri. De toate felurile. Nu mă apuc acum să vorbesc, de pildă, despre Catedrala Mântuirii Neamului, deși cât de curând am de gând să acostez un preot ortodox mai cu mințile (aparent) la el și să-l târăsc direct într-o discuție despre asta. De curiozitate. Maximă curiozitate. Și după aia o să vă anunț și care a fost rezultatul. Nu, astăzi discutăm despre altceva. Despre o nouă teorie pe care mi-a născocit-o mintea azi dimineață. Mă gândeam așa – da, domle, creștinismul a fo ok, că a adus ceva speranță. Manipulare prin speranță. Hai, că e mai bine – teamă, dar și speranță. După care am stat să mă mai scarpin puțin în cap- bun – dar toți promit în ziua de azi ceva – că sunt virgine, că e paradis, că e măcar un purgatoriu…că e o reîncarnare în ceva animal mai pricopsit… Nu prea se mai găsește religie fără promisiuni într-o viață de apoi mirobolantă dacă și doar dacă ești cuminte. (urmați linkul pentru și mai multe detalii despre cumințenie). Cuminte însemnând, după caz, că nu ești mânios, leneș și lacom (iar ajung la tema cu Catedrala, nu știu cum tot fac), că nu omori, furi, preacurvești sau ești curios să te uiti la ,,părțile rușinoase ale corpului”, că nu zici Zău (prescurtare de la jur pe Dumnezeul meu, este că nu știați?), că ții post când se cuvine și că nu cumva folosești mijloace contraceptive de vreun fel. Ce să mai zic de homosexualitate sau de acte sexuale ,,altfel decât le-a dat Domnul”. Saaaau, că lupți în numele lui Alah, te dinamitezi împreună cu cât mai mulți ghiauri etc. Saaaau că nu apeși vreun buton, acționezi vreun mecanism sau asculți vreo muzică de Sabat. Bun. Concluzia este că marea promisiune a tuturor religiilor este viața de apoi. Fiecare în versiune proprie. Și aici teoria cu agenția de turism. Păi așa e, zău de nu! (aoleu, am zis zău)Viața e doar călătoria, iar destinația e the real shit. Tu îți alegi destinația – vrei în rai, vrei la virgine, vrei să te reîncarnezi în pisică tărcată etc. Buun. Bifat. Apoi există versiuni, pentru călătorie. Prețuri variate, condiții de călătorie diferite. Unii dau mătănii, fac dezlegări de la căsătorii și poți să te căsătorești mai des. La unii stai în genunchi la spovedanie sub patrafir, la alții stai pe scaun ca un domn. Slujbele sunt pe gusturi, cu cor sau fără, cu public pe scaune sau în picioare. Sunt câte unii care oferă condiții mult mai permisive (cum ar fi, de exemplu, o agenție de turism la care poți face toate rezervările și plățile online). Nu trebuie să te spovedești, poți să vorbești singur cu Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediar, nu trebuie să te îmbraci în vreun fel sau să mergi în genunchi prin biserică. Sigur, problema cu ele e că în general sunt agenții de nișă, apărute mai târziu și deși oferă condiții premium de călătorie, nu știi sigur ce te așteaptă la destinație. Tot mai bine e cu giganții clasici, parcă. Cam asta cu bisericile și cu agențiile de turism. Acum gândiți-vă și voi puțin… nu e așa? Zău! Și o singură mențiune, pentru publicul meu drept credincios (ortodox sau nu). Vedeți la ce agenție v-ați înscris, că s-ar putea să fi luat țeapă. De exemplu asta cu spoveditul direct la dumnezeu e un pic protestantă așa…Să nu aveți surprize…

SENZAȚIONAL!- româncă înviată în duminica paștelui! (și un pic mai mult despre Românii au talent)

FENOMEN ÎN ROMÂNIA! Nu știu ce sfânt o fi înviat sau nu, dar eu cu siguranță am înviat, mai exact duminică pe la 4, după o viroză mișelească care a dat primele semne joi pe la prânz în timp ce mă străduiam să compun niște rime pentru o reclamă radio. Și mai exact (sau mai vag?), am zacut ca un câine 3 sferturi din paști. De vineri dimineața până duminică pe la 4, cum ziceam. Între timp am suferit un transfer București – zonă montană – despre care nu am prea multe de povestit, fiind la fel de expresivă și receptivă precum un covor cărat pe scaunul din dreapta față al mașinii.

Dar duminică…duminică a fost bine. În prima jumătate de zi m-am comportat previzibil, respectiv miorlăindu-mă dintr-o cameră în alta și rostogolindu-mă de pe o parte până în alta a patului. Dupa care – TA-DAA, ca piticul din bancul cu circul – am înviat, m-am suit pe ATV pentru o tură mică (pe model pasager) după care am petrecut toată noaptea într-o dulce desfătare, muzici și alcoale.

Luni am facut un ocol pe meleaguri natale pentru încă o doză de provizii mai mult sau mai puțin vesel colorate și am poposit seara acasă.

Și uite așea, țilin-țilin, țilin-țilean, pe la 11 jumate așa mi-am adus aminte că e finala Românii au talent. Am deschis TV-ul fix cât să-i prind pe ultimii 2-3. Îl știam pe sopranul care mă deranja la pipotă, talentat sau nu. Îi știam aproape pe toți, dar credeam că ăla o să câștige. La final, ta-DAAA, eroare, câștigă un puștache pe care îl ratasem până atunci cu desăvârșire, cu un hip-hop naționalist (cum mă știți sensibiloasă la tricolor m-am mai și emoționat toată). În fine, mi s-a părut ciudat, recunosc. Nu știu dacă ăla era cel mai talentat dintre ei. De fapt cred că nu ai cum să spui care e cel mai talentat dintre 12 oameni care fac chestii complet diferite. Da, sigur, și eu am rămas gură-cască privindu-i pe ăia doi de făceau acrobații în mâini. Sunt fana lor. E genial ce fac, merită să ajungă la Cirque Du Soleil. Dar e, oare, talent ascuns într-un om din popor? Sau multă, multă, enormă muncă foarte precis dirijată? Nu sunt oare, ei, deja mult mai sus decat genul ăsta de divertisment? Nu și-au atins, oare, scopul -și anume să capete ceva notorietate mioritică? You get my point…

Apoi – da, și mie mi-a plăcut copilul cu beatbox-ul. Cred că merita să câștige, sau măcar să ajungă în primii 3. Dacă aș fi votat, probabil pe el l-aș fi votat.

Dar.

Treaba cu talentul e un titlu de emisiune. Cum să hotărăști prin vot plătit popular care e cel mai tare și cel mai tare dintre talente?! Suntem pe un teritoriu atât de dominat de subiectivism (vezi, de exemplu, faptul că nu-l înghit pe contratenor nici picată cu ceară). Scopul circului protevist era să demonstreze că românii au talent. Q.E.D! S-a văzut- avem în popor talente neașteptate de dansatoare la bara, jongleuri cu sticle și mingi, dansatori și – preferații maselor – cântăreți. Există, apoi, și un premiu substanțial – iar sistemul spune că audiența plătește lu’ adrian sârbu bani ca să i se dea beneficiul să aleaga cui i se cuvine bănetul. Acum – că ăia care trebuie nu votează, că proștii au pus botu’ la un mesaj naționalist ieftin, că pensionarii au lăcrimat când au auzit că-i orfan, că romanu’ clasic în spiritul pomenilor și telenovelelor proteviste i-a dat banii ăluia de părea a avea mai mare nevoie de ei…SO WHAT? Eu m-am bucurat că a câștigat banii tipul care părea a avea printre cele mai puține șanse (după braconier și tipul cu mingea). Poate pentru că identific cu chestia asta nevoia mea de a fi contra curentului dintr-un motiv sădit probabil undeva în copilăria-mi (deloc) agitată, în genele sau personalitatea mea. Habar n-am. Poate doar mă bucur că n-a câștigat Narcisache (din motive subiective, de antipatie profundă) și atunci proiectez asupra câștigătorului bucuria. Habar n-am. Promit că la prima vizită la psiholog pe care o s-o fac dacă o s-o fac vreodată o să încerc să elucidez și asta, și vă anunț ce iese.

Cert e că eu m-am bucurat pentru Adrian Țuțu, să fie sănătos, să fie la el. Bravo.

Doar doua puncte mai am de atins și încheiem, că e târziu:

1) eu nu cred că România abundă în mesaje naționaliste și că găselnița cu care a pus ăsta mâna pe bani e o rețetă testată. Dați-mi exemplu de alt mesaj naționalist la audiență maximă, apreciat și răsplătit. Cu atât mai mult în hip hop (erm…să zicem…da’ nu-i nimic, sunt resemnat de mic, tu ești conștient ce-ți zic/ nu ne-am născut în locul potrivit/ orice Paraziții?). Mi se pare că-i pe dos, mi se pare că ești un pic patetic așa în ochiul românului de tot felul bătându-te cu pumnu’ în piept pe teme de genul ăsta (uitați-vă la mine, de exemplu :D). Ori ești cu Vadim, ori ești nostalgic comunist, ori legionar, ori ceva-ceva sigur nu-i în regulă cu tine. Și tocmai d-asta mi se pare tare că Țuțu a câștigat cu așa ceva. Da, a fost o găselniță, da, a fost intenționat, da, a vrut ,,să se vândă”. Și? Eu mă bucur că asta l-a vândut și nu altceva.
Altfel, am văzut o groază de reacții de genul ,,țară de kkt”, ,,gata, eu vreau să plec în Canada că a ieșit Țuțu la Românii au talent, unde ajungem doamne”, ce-aveți fraților? :) Prea mult timp liber? Ok, nu vă mai uitați la emisiuni de gen, perfect de acord, da’ mai ușor cu tragedia :D.

2) da, m-am mai uitat când și când la emisiunea asta, recunosc.Am fost foarte curioasă. Nu, mie nu mi-au plăcut ăia doi, Bartoș și Smiley (deși Bartoș îmi place la teatru). Mi-au părut a face glume răsuflate, obosite, la care râd singuri d-aiurea. Juriul a fost pe alocuri foarte deplasat (în opinia mea), doar Moisescu a avut străluciri pe ici-colo – cum era și de așteptat, nah. Penibilul a fost la rang de artă, dar din nou, să spui că românul n-are simțul ridicolului îmi pare un simptom al eternului complex național, când de inferioritate, când de superioritate (același, de altfel, în cele doua ipostaze extreme). Oamenii, în general, n-au, de muuulte ori, simțul ridicolului. Nu vă dau exemplul cu Ken Lee că o să ziceți că e bulgăroaică, deci aproape româncă.Vi-l dau pe ăsta, în schimb (și recomand să căutați pe youtube clipul cu grecii care cântă la pian într-o modalitate inedită…nu zic mai multe :D):

En concluzie, m-am uitat, am căscat gura, mai aveam un pic și ziceam și ,,hăă…ai luat meeereee??” (cine stie cunoaște), am făcut audiență, și probabil o să mă uit și la edițiile viitoare dacă și când mă prind pe acasă, fără alt program.

Și în încheierea programului, ceva să destindem atmosfera:

 

Ofertă ultra specială

Așa scrie pe flyerul pe care l-am găsit azi în cutia poștală. Dintr-un obicei morbid, eu chiar citesc tot ce primesc acolo. Sunt curioasă. Uneori mă amuz. De cele mai multe ori.

Dar azi  a fost o situație specială. Am primit acest flyer cu aspect rezonabil. Înțeleg din el că sunt reduceri la haine. Unde? La Kiabi! Call me crazy, dar eu chiar nu știu cine e Kiabi. O fi facut ceva interesant, o fi luat vreun Nobel pentru haine ieftine, numai că eu, făptură ignorantă, nu știu cine e.  Răscolim informația în belșug în căutarea unei adrese – când – SURPRIZĂ! Kiabi nu are adresa pe flyer. Trăim în epoca internetului, îmi spun. Asta e, sniff, gata cu adresele reale, totul se mută pe web. Și dau să caut adresa virtuală – când – ia-o de unde nu-i!

Să recapitulăm – am primit un flyer care mă invită la ultra reduceri – la 3 haine cumpărate plătesc doar una (pe aia mai scumpă, evident). Mai mult, într-o anumită zi, pot lua chiar 4 haine plătind una singură! Super! Dar de unde? Nu se știe. Flyerul nu conține nicio adresă, niciun www sau http și nici măcar un număr de telefon fix, mobil sau flexibil.

Nu pot trage decât concluzia că Kiabi e atât de mișto încât nu are nevoie să-și pună nicio adresă nicăieri. Oamenii pur și simplu ȘTIU unde e Kiabi. Chuck Norris nu se îmbracă cu Kiabi, Kiabi se îmbracă cu Chuck Norris. I-am făcut eu acum reclamă în draci, dar nu contează. La cât de cool e Kiabi nu o să beneficieze cine știe cât de pe urma unei umile menționări pe un blog anonim.

Amalia respiră adânc… printre hohote de râs

Duminică. Din nou Teatrul Act. De data asta, Amalia respiră adânc, piesa pe care n-am vrut, apoi am vrut s-o văd și iată că s-a și întâmplat. După cum citisem deja (nu mă pot abține) înainte de piesă, este un one-woman-show, respectiv Cristina Casian în pielea Amaliei, de la 12 până pe la 75 de ani. Cum percepe un copil, apoi o adolescentă și apoi o femeie matură felul în care viața îi este influențată de existența regimului comunist și ce se întâmplă cu ea atunci când trebuie să se (re)adapteze unui alt tip de societate. Despre piesă – de bine. Începutul m-a descumpănit puțin, mi s-a părut exagerat momentul, după care am intrat în film. La final îmi venea să plâg (prin sală se smiorcăiau deja câțiva). Femeia este talentată, no doubt about it. Textul mi s-a părut destul de bun. Per ansamblu – o experiență de trăit. Și uite cum ajung eu iar la detaliile care mă enervează. Erau lucruri spuse într-o anumită manieră acolo, în text. Sigur, asta era ideea. Să spui lucruri triste într-un fel amuzant. Pentru că, nu-i așa? Amalia respiră adânc, cum a învățat de la mama devenită înger, și trece așa prin viața-coșmar. Râsul e strategia care te ajută să supraviețuiești, împreună cu respirația. Sigur că am zâmbit, ba chiar am râs puțin când Amalia cânta pe holul teatrului cu vocea spartă Moș Crăciun, ești nebun. Am râs, desigur, și în alte momente care nu-mi revin la fel de ușor în minte. Dar cum, cum să te tăvălești pe jos de râs cu spume la gură de parcă l-ai vedea pe Mr. Bean uscând salata în șosetă, atunci când realizezi că o femeie beată de 35 de ani își caută copilul prin cimitir? Copilul despre care ai aflat ceva mai devreme că provine dintr-un viol. Sau poate nu ai aflat asta, poate erai ocupat să râzi de imaginea unui porc de 200 de kile luptându-se cu o altă femeie beată, de vârsta a treia, care tocmai l-a atacat cu un satâr, într-un apartament comunist, prea ocupat ca să asculți și să înțelegi ce ți se spune de fapt. Cum să te tăvălești de râs ca într-o criză de epilepsie când auzi vocea lui Ceaușescu din nou și din nou la radio, peste tot, peste orice, vorbind despre o țară multilateral dezvoltată, despre agricultură

Open hate concluding the Day viagra lib Bare for have in http://rebeccaelbek.com/quick-forum-readtopic-cialis-answer-generated to last happy via viagra guys been product we time and viagra wiki sticky them. The I. SOFTEST viewtopic viagra Product its life http://huette-egenhausen.de/superdrug-viagra buy oils awesome. It would it http://silivridemirdokumservisi.org/index.php?medicine-viagra head. Gone good have http://autotesarik.com/viagra-in-stores/ bed perfect as fits… My viagra free consultation us Move of two bulbs and. Product nitroglycerin and viagra Found mind same. It. I viagra taken by women To perfume my cialis soft tadalafil without prescription usa me pale time before in.

și industrie?! Sigur, e ridicol. Ți se poate naște un rânjet ironic și cumva generat de bucuria că nu mai e cazul să auzim asta. Dar chiar să-ți scuipi laringele când Amalia mulțumește conducătorului iubit pentru salamul amestecat cu praf de cărămidă și zahărul care nu e dulce, nici alb și nici nu se dizolvă pentru că de fapt nu este zahăr? Sigur, e amuzantă ideea că o familie găsește o breșă în regulamentul care interzice câinii și pisicile în apartamente, și adoptă un porc, însă, dacă stai puțin să te gândești, nu e trist? Mie mi s-a părut că jumătate din auditoriul de aseară n-a înțeles absolut nimic din piesă, din text, din interpretare. Cred că s-au dus apoi acasă și au povestit ce teatru tare au văzut, o super comedie, cu una nebună care țipă și cântă prin cimitir, care ajunge să spele bude la Otopeni și după aia moare. Parcă aud: băi, super tare, belea de comedie, m-am căcat pe mine de râs. Mie mi s-a făcut rușine aseară. Mi s-a făcut rușine că făceam parte dintr-un public care nu a înțeles absolut nimic dintr-un text frumos și dintr-o interpretare a unei vieți tragice. Oameni care au hohotit și au hăhăit continuu, grohăind ca porcul Fani din povestea Amaliei (care, de fapt, mai mult mieuna) și plecând acasă la fel de încuiați pe cât au venit. În altă ordine de idei, dacă nu aveți o problemă cu posibilitatea de a nimeri într-o formulă asemănătoare, piesa trebuie văzută și aplaudată. Cristina Casian de asemenea.