Category Archives: teatru

Mira la esencia, no las aparencias

M-am căpătuit cu o viroză dubioasă, ce se manifestă doar prin tuse. Dar ce tuse… Să-i zic mai bine…behăială? Sun la CMU – mă programez la întâmplare la primul internist disponibil de la o clinică cât de cât în raza mea de acţiune. Mă duc, doamna doctor imi urează bun venit în clubul celor afectaţi de această viroză. Aparent suntem foarte mulţi, printre care şi ea. După consultaţie şi toate cele, în timp ce îmi scrie numele pe reţetă îşi dă seama că provenim din familii prietene. Indeed, acum că spune îmi amintesc. Coincidenţe… Se apropie Faust. Aproape că abia aştept să scap. M-am legat la cap cu 11 locuri rezervate. La Sibiu.

Prin intermediul unei colege care avea o adresa de mail a cuiva care face rezervări acolo, la teatru. Adresa personală care este. Ştiţi… Din cei 11 doritori, doar 4 sunt cei originali. Şi au fost vreo 4 valuri… Iată cum afli câte lucruri se pot întâmpla atâtor oameni în doar două săptămâni… E un studiu de caz bun, ca să zic aşa. E posibil chiar as we speak să rămân cu 3 neocupate. Nu-i de bani, că nu sunt plătite în avans (tocmai aia e), ci e de obraz. Al meu, care va fi… Ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual. Şi învăţătura lunii este – do not do that again. Period. Până una alta să dansăm pe nişte muzică de care mă găsesc extrem de ataşată astăzi. Are un ritm aşa…foarte special :)

Empatia e lucru mare

Scria Luciana acum ceva timp despre empatie…

Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.

Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.

Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.

Fugit irreparabile tempus

A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite :D. Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!

Am avut casa plină de flori toată săptămâna.

A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.

A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.

În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).

Noutăţi

Pe rând – Shutter Island, Casablanca,Interbelico, Control, Sâmbătă-Duminică-Luni, An Education, Hurt Locker.

Shutter Island – recomand. Clasic, but still alive. Tocmai am citit un tweet care spunea despre film că e ,,cel mai prost din viaţa mea”. Nu a mea, a celui de pe twitter. Hm. Asta nu face decât să întărească afirmaţia mea, trust me… :D. M-am prins care-i şpilu’ de pe la sfert şi restul filmului n-am făcut decât să torn spoilere în urechea însoţitorului. Ehz… totuşi asta nu mi-a stricat distracţia – am stat cu ochii mari să văd dacă am avut dreptate. Damn I’m good…
Casablanca – locul cu ceaiul la 3 lei şi prăjituri d-alea de care ne e dor tuturor. Am fost acolo vineri, cu fetele de la Charity Gift. Ah, btw, de vă doriţi voluntar, de credeţi că puteţi ajuta cu ceva, nu pregetaţi să mă anunţaţi, wherever you are. Treaba merge mostly online, aşadar geografia nu se va pune în calea fericirii noastre. :D
După Casablanca am dat o tură prin Interbelico şi mai apoi Control, să turnăm nişte pizza dar şi alcool peste prăjiturele.
Duminică – teatru. ,,Sâmbătă, Duminică, Luni” – la Amfiteatrul Naţionalului. Piesa uşurică, cu distribuţie grea. Numai bine pentru un sfârşit de weekend. Acasă am stat să mă holbez la Hurt Locker, pe ProTV. Call me stupid, dar nu înţeleg why so many Oscars. Aproape că îmi pare rău că l-a luat pe Avatar. And – FOR THE RECORD – eu am ţinut cu Inglorious Basterds.
Uitasem de ..An Education” – film uşurel englezesc, dulce-amărui, cu muzică franţuzească şi suspine. De văzut neapărat neapărat. Frumos, frumos, I tell you.

Azi – o problemă de principiu. De coloană vertebrală. Zic că am făcut alegerea corectă. Rămâne de văzut.

Am înaintea mea o săptămână complicată. Intense activităţi muncitoreşti azi şi mâine, şedinţă importantă miercuri, întâlnire cu pisicile cu guler de dantelă miercuri seara, o vizită la medic joi (I’m ok, just checking).

Şi agenda rămâne deschisă…

Busy, busy weekend

Vineri am dat o tură la MŢR, la concertul cu Kumm şi Ostava. Sâmbătă – hai să vedem Up In The Air. Plăcut, însă nu ce mă aşteptam – şi anume film foarte tare. Sau de gustibus…
Azi am revăzut Amelie, după care am încercat şi puţin teatru la Centrul Cultural Bălcescu – cu debut traumatizant, I must say, eu având bilete luate de pe www.bilete.ro, existând aparent şi o listă cu oamenii care aveau rezervare direct la d’Aya. Teoretic accesul în sală se făcea pe măsura ce vin oameni, practic ÎNSĂ existau bilete cu nume pe scaune, se intra după listă, în fine, un sistem comunist nemaivăzut. Loc a avut toată lumea, însă a fost necesară o ceartă românească ca la carte, urlete, coate şi restul. En fin. Pesa fu înghiţibilă, amuzantă pe alocuri. Să zicem că am plecat într-o stare bună (,,Mă mut la mama” se numeşte dânsa). Ce mă pune pe mine pe gânduri însă e reacţia exagerată a oamenilor din sală (chestiune valabilă şi ieri, la Up In The Air). Încep să trag concluzia că lumea nu se râde pe acasă deloc, ce sa mai zic pe la muncă. Chiote de nu mai auzeai ce zic oamenii ăia pe scena. Recunosc, spectacolul era amuzant, se făcea loc şi de nişte răsete zdravene, însă teatrul în sine era mai mult în sală decât pe scena, ceea ce nu era neapărat bine…
Păpat nişte pui cu smântână şi ciuperci plus o salată verde, undeva la bulivard, şi iacă-mă-s gata de o nouă săptămână.
Am raportat, caporal Rădulescu.

>Ironic

>
Am fost azi la o piesa de teatru. Netotul – la Lucky 13 (ca nota de subsol, nu lasati niciun bacsis chelneritei, merita batuta). Impropriu spus piesa de teatru, a fost un moment … un monolog. O sinteza a unei piese de teatru. Not so impressive, desi actorul (Marius Damian) a fost foarte bun. In anumite puncte textul m-a atins. M-am simtit vizata. Probabil ca se aplica multora…

Tema – credinta. In general. Prostia, sau aparenta ei, si pretul inteligentei… Mai multe variatiuni pe aceeasi tema. Credem in cel/cei de aproape, sau cercetam? Pasajul meu preferat – nu exista minciuni; ce inventeaza cineva cu siguranta i se intampla altcuiva.

Bancul de final (varianta adaptata) – Bula zgarcit. Hagi-Tudose style. Strange ban langa ban, pune deoparte toata viata, si pe undeva pe la 30-35 de ani i se acreste si zice – hai ba, sa mai si traiesc. Isi ia un costum scump, se duce de isi face freza si manichiura si se gandeste sa plece si undeva. De exemplu in … Bahamas. Isi ia bilet de avion si pleaca. Si in avion, asa cum statea el si se uita pe geam, da un traznet si loveste avionul. Si avionul pica, si pica, si pica… Si Bula, revoltat, sparge geamul avionului dintr-o miscare si urla inspre cer:

-De ceee? De ceeee? De ceeee, Doamne?!

Si de sus, dintr-un nor, iese Dumnezeu, se uita la el si ii spune:

-Bula, sa fiu sincer… pe tine te-am confundat…

Noapte buna.

>Dragostea dureaza 3 ani

>”Este destul de exasperant sa-ti dai seama ca iti pui aceleasi intrebari ca toata lumea. Oare am dreptul sa parasesc pe cineva care ma iubeste? Oare sunt o javra? Oare la ce foloseste moartea? Oare poti fi fericit si, daca da, la ce ora? Oare n-as putea sa castig mult mai multi bani, muncind mult mai putin? Oare este posibil sa te indragostesti fara ca asta sa se termine in sange, sperma si lacrimi?”.

Si dupa 2 ani de zile iata ca ajung sa vad si eu mult discutata piesa de teatru.

Am citit cartea la inceputul lui mai, in plina criza existentiala. Si mi-a placut foarte tare. Despre piesa – ce sa spun. E altceva. Va recomand sa cititi cartea mai intai… Nu de alta, dar cred ca se completeaza cumva cele doua si mai cred ca ordinea corecta este asta – carte, apoi piesa.

Da, intr-adevar, e asa cum a spus autorul – e o carte trista transformata intr-o piesa foarte comica. Da, se pare ca se poate. Mi-au placut foarte tare scenografia si muzica. Adriana Trandafir se tine cam bine la cei peste mbeeep ani… Cam bine… Nu m-a dat pe spate cealalta actrita, al carui nume nu l-am retinut…M-am bucurat sa recunosc replicile din carte… Fiind deja tradusa destul de bine in romana (din franceza, limba oricum mai apropiata decat engleza), n-a mai fost cazul sa ma impiedic de scenarii adaptate prost care strica tot farmecul…

Cea mai mare neconcordanta este personajul Anne. Cred ca asta e punctul care descrie cel mai bine diferenta dintre carte si piesa. Citind cartea ii construiesti o imagine diafana, poate prea sensibila, prea fragila… In piesa este o femeie puternica, o femeie puternica ranita care are reactii, o femeie cu multa personalitate. In plus, in piesa ea este un personaj principal. In carte este abia insinuata… Ce as putea spune pe marginea acestei observatii – exista totusi un pic, un pic de exagerare. Parca un pic prea buf, parca prea multa mascarada… Acum – e adevarat ca m-am hlizit la ea dar parca a fost un pic supradozata.

A fost amuzant. Imi place Cristi Iacob, asadar distractia a fost asigurata din start. Nota 10 pentru desenele cu Pucca. Si e adevarat ca am vazut-o in aer liber, fara fum, inghesuiala si caldura… Poate chiar un pic frigut.

Ce ar fi de adaugat – ca au molfait oamenii ceia la niste struguri pe scena de imi aparuse baluta in coltu’ gurii. Dupa piesa am mers pe jos pana la Nic, in Amzei, sa-mi iau (mai ceva ca o gravida eram). Din pacate, era inchis pentru renovare. Sufar inca. Diana vroia sa fumeze, dupa ce s-a plimbat Adriana Trandafir cu porttigaretul 2 ore in fata noastra emitand fum peste fum peste fum peste fum…

Am pus raul inainte, cu tot ce s-a spus rau despre piesa in minte si a rezultat o seara amuzanta, creier spalat- detasat de alte chestii si aducerea aminte a pasajelor preferate din carte. Haide, ma, ca a fost bine. Bravo, mi-a placut.

E de vazut…

Scene din piesa jucata in 2006: (vad ca erau alti actori in rolurile secundare)