Invariabil, duminica sunt nefericita. Rau. Cu sau fara motiv, sunt extrem de nefericita. A existat recent o scurta perioada de timp in care duminicile ma plictiseau, dar nici macar atunci nu erau fericite, ci doar anoste.

Singura perioada in care duminicile imi placeau la nebunie a fost cea dintre clasa a 10-a si clasa a 12-a. Sambata ieseam in club (discoteca, whatever :p) si ma intorceam undeva intre 4 si 6 dimineata. A doua zi faceam ochi pe la 12, cand ai mei erau deja plecati la tara. Ce misto! Nu trebuia sa suport pe nimeni, imi suportam mahmureala cu stoicism (daca era cazul), in balcon, cu o cafea in brate… apoi pe la 4-5 ma apucam de cartofi prajiti, si asa de tare imi placea ca am toata casa numai pentru mine… ca imi insir masa unde vreau, ca mananc ce vreau, ca nu ma bate absolut nimeni la cap… Chiar aveam senzatia aia tampita ca toata lumea e a mea.

Acum e exact invers. Ma trezesc singura pe la pranz si imi vine sa ma dau cu capul de pereti; stiu ca a doua zi trebuie sa ma duc la serviciu; n-am chef de nimic; nu vreau sa vad nici un soare; mi-e lene sa fac de mancare; balconul ma deprima ingrozitor si el pentru ca e mare si gol. Vreau sa imi sune telefonul pana ii moare bateria si in acelasi timp imi vine sa-l inchid si sa nu aud pe nimeni care sa-mi faca vreo propunere de duminica seara pe care trebuie s-o refuz pentru ca … pe bune ca nu ma simt in stare sa ies din casa sau sa vad pe cineva. Duminica sunt genul ala de persoana care nu te lasa nici sa mori nici sa traiesti.

Cam asta. Ma gandeam sa sterg duminicile din calendar. Ar fi sambata si sambata bis. Mi-as putea da la produs niste calendare, ceva… s-ar rezolva cumva. Da’ problema e urmatoarea: cum ma duc eu la munca luni direct dupa party-ul de sambata? A? Va intreb eu pe voi… 🙂