>…de cativa ani de fiecare data cand ajung la Pitesti, la ai mei, stau 100% in casa. Se intampla rar si oricum imi iau cu varf si indesat portia de socializare in Bucuresti. Asa ca stau ca ursu’ in casa, ma indop, dorm bine si dupa aia ma intorc la mine in vizuina.

De data asta, soarta a vrut altfel. Gabrijela-mea a venit in vizita la Pitesti, innoptand la numita Luiza. Seara m-au scos “la bulevard”, de fapt intr-un pub local de care n-auzisem in viata mea, desi am locuit acolo 19 ani. Asa. Noutate. Punem hainutele de duminica si mergem la club, fata, sa vedem si noi lumea. Nu prea pricepeam eu unde vine clubul asta, dar ma prind ca e cumva in spatele fostului Manhattan, un loc prin care o ardeam noi in clasa a 9-a, care apoi s-a transformat in club-de-noapte (adica d-ala cu femei la bara), dupa aia in nush ce carciuma si acum iata – in spatele lui exista acest Oldies (nicio legatura cu omonimul din Bucuresti). De la intrare m-au izbit toaletele. Olfactiv, dar si vizual… gasim masa cu hoamenii, ne asezam, dupa doar 5 minute ma simteam ca in adolescenta. De ce? Pai acelasi fum pe care l-a blestemat maica-mea vreo 4 ani punand haine pe balcon la aerisit. Ma jur ca daca dormeam 4-5 nopti in Expirat fara sa vad lumina zilei nu puteam nici pe jumate pe cat duhneam aseara dupa 3-4 ore de stat acolo. Geez.

Deliciul serii l-a constituit insa “chelnerul”. Era si el un baiat… Ma uit in menu – vad Cuba Libre (rom, cola, zeama de lamaie, lime). Zeama, ma jur, asa scria. Am zis asadar sa comand si eu un libre d-asta cu zeama (hellas, ce dracu’ o fi). Ii spun, pleaca, cand sa dispara complet din orizont mai trag un zbierat – “Auzi? Cu ce rom se face Cuba Libre asta al vostru?” (temandu-ma ca dracu’ de tamaie de captain morgan si sperand la un old pascas – ma indoiesc ca auzisera de havana sau macar bacardi). Asta, baiatul, zice – “a…cu… rom”. Zic- “bine, bine, stiu ca e cu rom, te-am intrebat CE FEL DE ROM”. El – “pai… nu stiu, avem un singur fel”. Zic – “Excelent, e bine ca-l aveti, dar DE CARE E?”. El – “a… pai nu stiu, e un rom…”. Si se cara. Raman stupefiata, mai stupefiata decat dupa “zeama” de lamaie, si ma lansez in alte discutii incercand sa supravietuiesc in fumul care imi agresa din ce in ce mai tare interiorul nasului si ochii. Si cred ca si urechile, desi ele saracele pareau linistite. Apare baiatul meu cu Libre ala. Un fel de limonada (era si pulpa de lamaie acolo, bine ca nu era si gamba), deci zeama aia de lamaie era pe bune. Plin de vitamina C, ce sa va mai povestesc, am cautat romul celebru mult cu paiul, insa romul cred ca se rusinase si fugise intre timp. Dupa ce am terminat limonada, am zis sa trec la lucruri mai serioase si am comandat un Heineken. Sticla mare, serioasa, nu ca prin cluburile astea de 2 lei din Bucuresti. Boon. Intra Heinekenu’ ala cu sughituri, cu noduri, mai arunc un ochi pe menu (care continea si mancare, desi mi-e greu sa inteleg cum te-ai fi putut hrani in fumul ala…) si incepe sa-mi sune bine un Salitos. Fac un semn catre maestru, asta se apropie cu tot cu gelul din par, si il intreb asa, misterios: “…auzi… a… Salitos aveti?”. Zice raspicat- “NU” (cu un zambet de satisfactie pe figura, in sfarsit fusese in stare sa ofere o informatie clara). Zic: “aha. ok. dar ceva asemanator?”. El ” …Bacardi”. Sa-mi steie inima-n pept si alta nu! In primul rand, omul auzise de Bacardi. In al doilea rand – Bacardi – ruda cu Salitos? De cand? Si pe mine de ce nu m-a anuntat nimenea?? Imi revin din soc si-i servesc dura replica: “Vrei sa spui Bacardi Breezer, presupun…”. Zice : “Da, da, energizant d-ala”. Socul numarul doi ma loveste peste fata de ma lasa lata. Bacardi Breezer este asadar energizant. Hm. Stiam eu cum colcaie chimicalele in el, da’ de taurina si alte nebunii nu l-as fi banuit in veci…Incerc sa lamuresc situatia : “Mai, Bacardi Breezer nu e chiar energizant, stii? E rom cu ceva suc….”. Pana sa termin, baiatul intervine din nou “Da, dar am si energizant din ala…”. Ma blochez total, incerc sa fac cumva o conexiune intre Salitos si un energizant obscur… clic-clic-clic-redial… nu merge. Abandonez ideea – “lasa. Adu-mi inca un Heineken, ok?”.

Mai tarziu, tentativa de toaleta m-a convins ca banuielile mele sunt justificate. Ze horror, ai tel iu, ze horror. Si in imputicenia generala, servetele BRANDUITE Oldies peste tot. Frate, fusesi in stare sa-ti branduiesti servetele, da’ nu poti sa angajezi si tu un chelner care stie ce e in bar? Sau sa angajezi o mujer de servicio sa mai spele dracu buda aia? Sau sa bagi bani intr-un sugator d-ala de fum in loc sa-ti pui logo-ul pe servetele? Daaaaamn….

Am plecat acasa cu o dara de fum dupa mine… Ningea frumos, desi Nicu zicea ca ninge urat. Mie mi se parea frumos. In fata la teatru am tinut sa ne laudam la Gabrijela cu liceu’- cimitirul tineretii noastre – si cu statuia lui Mihai Viteazu – zicea Nicu/ Stefan cel Mare – am zis eu (desi apropiindu-ne mi-am dat seama ca ala e moldovean get-beget si n-are ce cauta ditamai statuia lui intre dealurile Munteniei; da’ coroana aia de pe capatana personajului n-avea cum sa fie a lu’ Misu Bravu, care umbla de cand il stiu cu caciuloiul ala si cu pana infipta). Era Mircea cel Batran, of course. Ne-am rusinat pana in maduva oaselor, ne-am aruncat in taxi si – acasa cu noi, ca suntem plini de fite de Bucuresti.