Cu inspiratie de la Ionouka am inceput sa ma gandesc si eu la prima zi de scoala. Prima zi de scoala… Mda. Scoala pentru mine a fost cu totul si cu totul altfel.  In niste circumstante cu totul dubioase, am invatat sa citesc si sa scriu de una singura pe la 5 ani, asadar la gradinita deja citeam colegilor din cartile alea mari si ilustrate cu domnitori – Povestiri istorice cred – cand educatoarea avea treaba prin alta parte.

Tin minte si ca aveam o memorie bunicica.  La prima serbare de la gradinita, am primit mirobolantul rol de “Lalea galbena” – adica una din cele 3 lalele impreuna cu cei x bujori si alte flori, care de fapt n-avea niciun rol. Trebuia doar sa sed mumos si sa am un costum dragut, galben. Mama avea un talent special la costume de genul asta (isi croia singura hainele, din cate imi amintesc) si mi-a facut un costum de statea motanu-n mustati, nici aia din rolurile principale nu aveau asa ceva. Asa, ziceam de memorie. Ei, in timpul “probelor” de costum, mama a sesizat ca stiu toate replicile. Adica invatasem toata piesa de teatru pe de rost. Toate rolurile. Asa ca a gasit de cuviinta sa faca misto de mine si mi-a zis “lasa mama, ca faci si tu un pas in fata si spui cu restul copiilor”.

Well. Ati incercat vreodata sa faceti misto de un copil de 5 ani? Daca da, probabil ati observat ca uneori nu se prind. Si anume ca esti ironic. Pentru ca nu prea stiu ce este aceea ironie. Umorul otravit se deprinde mult mai tarziu, undeva intre scoala primara si cea gimnaziala. Asadar nu, nu mi-am dat seama ca aceea era o gluma. Prin urmare, la serbare ghiciti cine a stat in picioare, cu un pas inaintea celor care stateau pe scaunele, si cu un pas in spatele celui care isi sustinea rolul, recitand cu aplomb toata piesa. Cred ca e inutil sa va spun ca toti parintii s-au tavalit pe jos de ras – intr-un mod admirativ, fireste. Eu nu mi-am dat seama care a fost problema… Oricum, cred ca nu e greu sa ghiciti cine a avut rolul principal in urmatoarele serbari…

Dar vorbeam despre prima zi de scoala. Scoala, nu gradinita. Dupa cum am specificat, stiam deja sa scriu si sa citesc, plus sa socotesc. Iar vara-meu ma invatase si inmultirea cu mai multe cifre. Cum am inceput si pianul in clasa 1, nici macar muzica nu era vreo mare noutate. Asadar am trecut prin primele 3 clase ca si cand ele n-ar fi existat. Intr-a 4-a au aparut franceza, istoria si geografia, dar inca nu suficient pentru a-mi da batai de cap.

Ei, si de aici incepe pacalirea sistemului, in virtutea inertiei. Ca sa vedeti ce face prestigiul. Timp de 4 ani de zile am continuat sa iau premiul 1, sa fiu sefa clasei (da, eu eram aia…) si in acelasi timp sa cultiv un soi de viata dubla in care printre altele copiam de spargeam, chiuleam, ma bateam crunt cu baietii si alte preocupari de genul asta.  Atragandu-mi fireste ura tocilarilor autentici care – orice ar fi facut – nu reuseau sa-mi egaleze “scorurile”. Nimeni nu ma banuia ca as indrazni sa copiez, nimeni nu credea ca chiulesc – ci cu siguranta eram bolnava. Tot ce invatam direct din clasa era arhisuficient pentru note mari. Aveam oricum de pe atunci talentul improvizatiei. Matematica nu-mi punea inca probleme (desi tin minte o nota de …6 parca).  Nu stiu sa imi fi verificat vreodata cineva temele, nu stiu ca ai mei sa fi fost vreodata ingrijorati in ceea ce ma priveste (in legatura cu temele, sau prezenta la scoala). Intr-a 8-a am chiulit aproape integral la meditatia de la limba romana, si din cand in cand la cea de la matematica. Profesorul de romana statea vizavi. Vedeam copiii dimineata cum se strang la scara, si atat de sila imi era de atmosfera aia sterila si de faptul ca probabil voi da intr-o criza de ras, in plus imi era si somn, incat ma uitam sprijinita de caloriferul cald la cei 4-5 copii si apoi ma bagam la loc in pat. Cumva, insa, am intrat cu o nota foarte mare la liceu. Si parca luam premii si pe la olimpiade.

Evident ca totul a luat sfarsit la liceu… La liceu nu ma mai stia nimeni, nu mai aveam stea in frunte. Am debutat cu un 3 la latina si un 4 la biologie. Lucrurile s-au mai indreptat pe traseu, mai ales pe partea “umana”, dar am continuat sa chiulesc intr-un hal greu de explicat.  Eram in top 3 din clasa mea la numarul de absente si credeti-ma ca aveam o concurenta de invidiat. Eram genul ala de clasa “a tunat si ne-a adunat”. Majoritatea eram intrati cu note mari, insa cumva ne cernuseram in clasa aia toate pramatiile de top. Adica ceea ce mai este cunoscut sub titulatura de “branza buna in burduf de caine”. Aveam un standard, carevasazica…

Iar problema e ca atunci cand creezi asteptari, trebuie sa te si ridici la nivelul lor. Chestie pe care eu am refuzat intotdeauna s-o iau drept scop. :). Panica a debutat undeva prin clasa a 7-a, cand ai mei au aflat ca chiulesc de la scoala de muzica ca sa merg la biliard, precum si ca nu voi da la liceul de arte, nu voi fi noul Dinu Lipatti, nu voi revolutiona interpretarea, ci voi da ca toti muritorii la un liceu teoretic, pe deasupra unul de matematica-fizica, ca acolo era cel mai cool.  Panica s-a transformat in isterie atunci cand prin clasa a 11-a nu dadeam in continuare semne ca as fi foarte preocupata de bacalaureat sau de admiterea la facultate, si a culminat in vara dinaintea admiterii la drept. Dar am intrat, cu ultima nota. Si asta e cu totul alta poveste.

Si as avea sute de povesti din liceu de expus aici, doar ca parca trebuia sa fie vorba despre prima zi de scoala :).

Dar am pacalit sistemul.