Pentru cine nu știe, la Cinema Studio sunt Zilele filmului german. Nici eu nu știam până azi la prânz când, dacă tot am aflat, am zis să și merg să bifez ceva, mai ales că de regulă îmi plac foarte mult sus-numitele producții.
Filmul ales a fost ăsta:
Alegere foarte bună. Made my evening. Trei rătăciți (unul în mod clar mai rătăcit decât ceilalți doi) dau unul peste celălalt și își influențează viețile. Un băiat în scaun cu rotile, asistentul lui social – care își dorește în secret să devină medic dar nu suportă sângele – și o violoncelistă cu fobie de public. Amandoi băieții îndrăgostiți de fată, fata îndrăgostită ea știe de cine… și de aici ce-o fi o fi. Filmul nu e o capodoperă, dar e o alegere bună pentru o seară plăcută. Scene previzibile condimentate cu altele neașteptate, o poveste frumoasă (chiar daca puțin tristă), dialoguri frumoase, salturi line de la realism la dream world.
Nouă ne-a plăcut. Mult :).
Și în continuare nu pot să înțeleg cum poate o sală întreagă să se tăvălească pe jos de râs ca la Stan și Bran când e clar că zâmbetul personajului are gust amar și când sub poanta de suprafață se întrevede atâta tristețe. E frumos râsu-plânsul precum și autoironia, însă nu sunt niciodată motive de crampe de râs. Am zis-o și o mai zic. Oamenii sunt tare nerâși. Izbucnesc ca bomba cu hidrogen cu fiecare ocazie. Și eu cred că sunt tare neuimită, pentru că de fiecare dată casc ochii cât cepele când se întâmplă istericalele.
Stii ca “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” a fost categorisit drept comedie? E ironic si, vorba ta, iti smulge niste zambete amare, dar unde-i comedia? Eu n-o vad…
cred ca e vorba doar de neghiobia unora, nu de lipsa surselor reale de amuzament. e vorba aia “raaaaaaaaazi ca prostu'”… mda.
Pe mine mă sperie că mi se întâmplă asta în contexte în care publicul e format din oameni ok. Gen aseară – dacă te uitai prin sală când s-a aprins lumina, nu vedeai ghiorţani de mall sau piţipoance plictisite. Se întâmplă câteodată să văd chiar lângă mine o persoană d-asta care se îneacă de râs la prima glumiţă, de n-ai fi zis că are o viaţă aşa tristă. 😛
Da da, foarte corect, oamenii sint nerîşi şi neplînşi, simt si eu o blazare si o letargie aproape contagioase… Hm, daca stau sa ma gindesc bine, si eu rid cam zgomotos de giumbuşlucurile pisicii… Iar de plins n-am mai plîns cam de multicel, nu că mi-aş cere-o!
Da’ sa stii ca la teatru nu prea ride lumea… Le-o fi rusine de actori?
De pisică şi eu aş râde zgomotos :D. Dar când vezi pe unul în scaun cu rotile că face mişto de propria soartă nu te dai cu capul de scaun în hohote, îţi zic eu. Zâmbeşti apreciativ pentru puterea de autoironie şi cam atât.
Eu am văzut şi la teatru manifestări de gen. :). Mai ales la Act, dar nu numai. Şi la Naţional…