Mi s-a spus de multe ori, de-a lungul timpului, că îmi place, de fapt, să fiu nefericită. Am refuzat de fiecare dată ideea. Mi s-a părut deplasată, aiurea, firește că eram nefericită doar pentru că eram în căutarea fericirii adevărate. Niciodată gata pentru un surogat. Dispusă să sufăr pentru atingerea acelui tip de senzație pozitivă cunoscută drept fericire autentică.

Și era adevărat.

Nu sunt masochistă. Nu-mi doresc să sufăr, nu-mi place să plâng, nu sunt obiectul perfect de studiu al vreunui psihiatru specializat în relațiile de cuplu. Sufeream pentru că voiam să simt ceva adevărat, nu călduț, nu glume pe seama binelui.

Și am ajuns în punctul în care am atins fericirea. Aia adevărată. The real shit.

Și odată ajunsă aici am realizat că bucățele din teoria nefericirii autoinduse mi se aplică, de fapt. Nu în felul absolut în care mi se înfățișau lucrurile de către diverși binevoitori acum niște ani, dar am nevoie de doze autoinduse de rău pentru a menține echilibrul binelui.

Nu știu cum să explic asta. Am nevoie să-mi fie puțin (dar chiar puțin) rău pentru a putea aprecia binele de fiecare zi. E ca în muzică. E nevoie de o relativă minoră melodică sau armonică pentru a pune în valoare o majoră de mare angajament.

Și acum am puterea să recunosc asta. E ceva foarte simplu.