Category Archives: dumnezeu a innebunit

La confession

Cred că aţi aflat şi voi… vestea tristă de la început de an.
Lhasa a însemnat mult pentru mine acum 3-4 ani. Mi-a ţinut de urât în nişte seri foarte…goale. Şi mi-a arătat că din tristeţe pot ieşi lucruri foarte frumoase.

Îmi pare tare rău.

Je me sens coupable
Parce que j’ai l’habitude
C’est la seule chose
Que je peux faire
Avec une certaine
Certitude
C’est rassurant
De penser
Que je suis sure
De pas me tromper
Quand il s’agit
De la question
De ma grande culpabilité

>"Ultima declaraţie (de dragoste), ultima declaraţie (de război)"

>De pe CATAVENCU:

“Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.

După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.

Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti “rezistenţi”, care nu erau violenţi, mai “întârziaseră” şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.

Declar că nu am putut explica termenul de “exer­ciţiu al libertăţii” angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.

“Rezistenţii” din Piaţa Universităţii au fost “curăţaţi”, aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către “curăţătorii” regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de “imaginea României în lume”. În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.

Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în inte­rio­rul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.

Declar că, din cauza unui sentiment de frică, ­inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.

Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.

Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.

Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.

În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, ­estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.

Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că “s-a pişat pe el de frică”.

Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: “vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor”, “morţii mamelor voastre”, “futu-vă muma-n cur”. La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.

În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.

Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: “Taci, porcule!”.

Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.

Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: “Moarte studenţilor şi intelectualilor!”.

În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.

S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit “curvă din Piaţa Universităţii” şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.

Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: “Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine”. Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.

Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.

Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.

În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.

Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.

În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.

Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.

Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:

Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.

Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).

Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.

Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu

(Text extras din Almanahul “Senzaţii tari”, A.C. 2008)”


>Un moment

>Stau cateodata si ma gandesc. A prost, asa, stau si ma gandesc… Stiu ca ma lamentez mult. Stiu ca traiesc egocentric si ca de fapt nu prea am de ce sa ma plang (si totusi o fac, ca na…). Si vine cate un moment in care imi mai dau seama asa, de niste lucruri… De exemplu de faptul ca majoritatea chestiilor de care ma plang pot fi indreptate de mine. Ca am de ales, ca pot sa le influentez prin vointa proprie etc. Stiti refrenul.

Am ajutat recent pe cineva sa scrie niste scrisori pentru o strangere de donatii. E vorba de unul din multele cazuri de lucruri rele care se intampla. Cu adevarat rele, vreau sa spun. Ca sa pot scrie relevant, am incercat sa aflu mai multe despre situatia in sine. E vorba de o fata tanara (cam de varsta mea), lovita pe o trecere de pietoni de o masina, care a suferit niste lovituri groaznice la cap cu niste consecinte la fel de groaznice si pentru care solutia inseamna vreo 840 de euro pe zi timp de un an de zile. Mda. Adica mai mult decat au multi dintre noi salariul intr-o luna. Pentru o singura zi. Povestea in intregime este aici.

Nu incerc sa sensibilizez pe nimeni referitor la cazul asta in sine. Stiu ca lucruri de genul asta se intampla din pacate in fiecare zi. Stiu. Doar ca e unul dintre momentele alea de gratie. Un moment din alea de care vorbeam la inceput. Cand stai si te gandesti.

Mi-a fost foarte greu sa scriu acele scrisori. Nu stiu exact care e argumentul cu care poti convinge pe cineva sa doneze niste bani pentru ceva anume, cand suntem bombardati in fiecare zi cu cereri de genul asta. E absurd. E un fel de competitie gen “ajutati-ne pe noi, ca avem un caz cu adevarat grav si trist”. E cumplit de ingrat sa pui in competitie niste nenorociri (vezi porcariile alea de spectacole televizate cu mize de genul asta). Am putut sa zic doar asa:

V-ati gandit vreodata cum ar fi sa fiti acrosat de o masina in viteza in timp ce va aflati pe o trecere de pietoni – sa zicem…undeva in zona Aviatiei? Sa fiti lovit foarte puternic, prea puternic la cap, in asa fel incat sa fiti desfigurat si apoi sa suferiti niste operatii cu nume prea complicat pentru a fi repetat? Cum ar fi ca fiecare zi din anul care urmeaza sa va coste 800 de euro, o suma de cateva ori mai mare decat un salariu mediu lunar? Si in ce fel ar incerca prietenii dumneavoastra sa va ajute? Oare ar scrie randuri de genul asta incercand sa adune ajutor din cat mai multe parti, de oriunde? Si cum ar fi ca existenta dumneavoastra sa depinda de numarul oamenilor dispusi sa treaca de suspiciunile ce se declanseaza in mod automat, si sa citeasca macar randurile scrise?

E un fragment.
Nu stiu ce sa mai adaug. A fost un moment de genul ala…

>Ganduri negre

>De la o vreme ma bantuie. Rau. Noaptea, inainte sa dorm. Nu am o dispozitie proasta – cel putin nu acum – oricum, nu despre asta este vorba. Dar in ultima vreme m-au tot luat gandurile cu moarte, viata, blabla, you know the shit.

Si citind statusul cuiva, ma gandeam ca as prefera sa fie un mare boom, sa ne ducem cu totii si gata. Nu e ca si cum eu as sti ca ne-am dus cu totii, dar ipotetic vorbind, cred ca ar fi mai bine. Niciun regret, nicio inima sfasiata, niciun loc ramas gol… Doar… GOL. Si atat.

Ok. Acum ca am zis-o si pe asta, zic sa ne vedem de ale noastre.

>Despre religie

>…ca tot m-a prins dimineata si n-am apucat sa adorm, m-am apucat sa citesc din una dintre cartile-cadou. Da, da, cadoul cela pe care l-am solicitat insistent, batand nervos din calcai. Este vorba despre “Convorbiri cu Octavian Paler”. Si iacata ce paragraf am gasit. Cred ca mai bine de atat n-ar putea fi descrisa (ne)credinta mea.

“Cu siguranta, toate ar arata altfel daca as fi un om religios, daca as putea crede ca dincolo de aceasta viata mai exista ceva. Fie si iadul. Nu sunt nici pe departe din specia liber-cugetatorilor. Din punctul meu de vedere, ateismul este o trufie cam imbecila. Cum sa-ti imaginezi ca toate misterele din banalitatile care ne inconjoara, dintr-o dimineata cu cer indecis sau din pietrele innegrite, vara, de lumina, se explica doar prin chimie, fizica si mecanica? De cate ori ma uit la Animal Planet si constat cate taine ascund cele mai elementare forme de viata, sunt uluit. Mintea mea nu reuseste sa priceapa cum au aparut toate acestea. Nu pot merge mai departe. Si ma blochez aici. Dumnezeu exista pentru cei care au nevoie de el, s-a zis. Nu-i adevarat. Eu am nevoie si nu l-am gasit. E si aceasta o cauza a faptului ca, sub masca mea de om sobru si rational, sunt mai vulnerabil decat isi inchipuie altii. Si sunt pregatit, mai bine decat as fi vrut, sa vorbesc despre esecuri.”

>Si asa o sa mi-l amintesc eu

>
..Am luat telefonul mobil….cel vechi, si am inceput sa caut. Sms-uri de la Pilu. Ma enerveaza ca nu fac decat sa intru in masa de oameni trazniti de vestea de ieri care acum, cand omul nu mai e, se agita sa … faca ceva. Ceva ce oricum nu mai are nici o importanta. Dar reactionez ca toti ceilalti. Si cum Duda ma invitase sa solidarizez cu ea, mi-am luat inboxul yahoo si pe cel al mobilului la periat. Dupa ce am gasit mailul de inceput si cateva sms-uri, am cautat in continuare. Am gasit foi printate de mine din perioada “propaganda” cu comentariile lui Pilu pe ele. Cu pixul. More, more, I want more… erau mai multe, ce dumnezeu!! Doar nu le-am sters. Si nu… din pacate mai sunt doar cateva. Si da, Duda avea dreptate. Asa o sa mi-l amintesc eu.

A inceput asa (a se citi de jos in sus... ) :




> — Moldovan Dan <
atelierele_harniciei@yahoo.com>
> wrote:
Resurection! Am avut o prezentare de terminat, doua
bucati nopti, si sunt out.
Ok, hai sa ne vedem vineri la amiaza, mai precis la
ora 14. sediul este vis a vis de stadionul Dinamo, pe
strada Stefan Greceanu nr.7. Stefan!
Ai sa poti sa ma ierti vreodata ca am intarziat cu
mielul?

— Radulescu Andrada <
radulescuandrada@yahoo.com>
wrote:

> …n-am primit o confirmare pentru maine la 12.Ce sa
> ami vorbim de adresa… :(((lasa,ca dau eu de
> voi…glumesc.
> Eu mai incerc o data: ce ziceti de maine?La o ora
> stabilita de voi? Doar sa ma anuntati azi, ca sa
> stiu.
> Am vagi probleme cu functiile telepatice si n-am
> avut
> timp sa-mi fac analizele. :)(sa nu mai zic ca mi s-a
> stricat si teleportorul si nu gasesc piese de
> schimb…).
> So?
> — Moldovan Dan <atelierele_harniciei@yahoo.com>
> wrote:
> Esti jar.
> > Cand vii sa ne vedem la ochi? Stabileste o zi si-o
> > ora
> > si…te asteptam.

Si a continuat asa:

“Cred in tine”

“Imi place ca e shock. E astfel memorabil. Naturally beautiful. Baga mare, soro!”

“Undeva pe dimineata ne trebuie pescarushisme. Sunt sigur ca vom avea idei faine si le punem repede in layout, ca sa le trimitem. Eu am poze ok cu mizeriile alea de pasari”.

“Esti o tipa faina. Nu inteleg de ce iti faci probleme. Am fost eu arici aiurea :)

“Eu cred in tine, tu maine ai sa-mi spui ce vrei sa faci. Nu uita”.

“Ti-am trimis un :) azi. Ca dovada ca am incredere in tine”.

“Ti-am spus si repet: am incredere in ce poti. Restul depinde de tine”

“Calma. Treci printr-o pasa proasta. Se intampla. Dar nu ceda. Scrie! Scrie mult!”

“Si mai fa 3 super nebunesti!!! Ca bonus pentru mine.”

“OK. Care-i beneficiul unic? Gama larga care poate satisface orice client. SUTE DE CASE IN UNA SINGURA. Mesajul pune in evidenta beneficiul. Nu tratam in cheie pesimista ci incercam sa INDUCEM (un copy induce) OPTIMISM, INCUNUNAREA GLORIOASA A ORICARUI PROIECT. TONUL POZITIV VA DA INCREDERE. DA, SFERA E LOCUL!”

“SANSE nu reprezinta exprimarea INCUNUNARII. E in cheie negativa. Un bolnav are sanse…”

“Cum traduci noi dam toate sansele? Ce inseamna asta pentru mistret?”

“Nu ai analizat deloc comportamentul oamenilor de afaceri…Executiile tale sunt inexpresive, ele incearca sa demonstreze ideea”.

“Pe acelasi stil, cu atributul agreat, mai vreau 20 de idei. Omoara-ma. Pana poimaine dimineata. Merci.”

“Crezi ca o astfel de executie te va determina sa intri in restaurant? Pune-te in pielea prospectului si reciteste ideea. Are o doza de naivitate dezarmanta. Prin executia asta pui in evidenta exact opusul. Si, repet, e extrem de naiv”.

“Imi place conceptul. Ca ai tot intregul intr-un singur loc. Dar formularea puzzle deja e fumata rau. De vazut scriitoriceste”.

“TU DECIZI e o directie ok dar superficial tratata. Iar paralela clasica. Trebuie sondate noi cai de exprimare ale lui “tu decizi”. Sa nu fie la prima mana, sa nu fie simpliste ci simple”.

“Comparatia e fortata si simplista. Gestul insa de a sapa este extrem, dar extrem de laudabil. “

“Fii sincera cu tine. Asta-i un aspect important al muncii noastre”

“Draguta interpretarea adliteram. Dar poate nu cu telefonul mobil ci cu alte lucruri predefinite si standardizate. Telefonul are trimitere puternica spre comunicare si e posibil sa-ti paraziteze mesajul. Intelegi?”

“Sunt sigur ca ai sa o rezolvi, pentru ca ai talent!”

“E super ok ca gandesti in fraze si ca este f clar tot ceea ce spui. Ai un sistem limpede de gandire, f ordonat. Asta nu poate decat sa ma bucure enorm. “

“Ce faci mititico? Tu ai facut campania “fii kul?”‘

Si un mail pe care l-am gasit – il aveam printat. ATENTIE, CLIENT SERVICE!!! Asa arata un brief!!!!!

“Gata, am mancat sarmale din acelea cu gem in ele si ma pot aseza sa-ti scriu.
Afara ploua trist si se implineste maine anu’ de cand mi-ai intors spatele, lasandu-ma prada deznadejdii. Unde esti tu acum? A cui viata luminezi cu ochii tai de sticla?

Ziarul National lanseaza pe 15 decembrie un NOU ziar, care, by the way, nu stim inca cum se cheama. Formatul este tabloid, adica dimensiunea lui Libertatea, adica jumate din dimensiunea lui National. Nu stim ce va contine. Nici eu nu stiu ce va contine. Stiri, stiri, stiri.

Doua ziare intr-unul singur!

Nu comunicam nimic de continut.

Este extrem, dar extrem de important ca cel de-al doilea ziar sa nu fie perceput ca sun SUPLIMENT al lui National. Este un ziar de sine statator. Ca sa intelegi, suntem in fata unui experiment. Se naste un nou ziar care se vrea independent dar care va sta for a while in marsupiul cangurului National. Cand va invata sa mearga, adica va castiga notorietate, se va vinde separat. ‘nteles?

VO-ul spoturilor (sau superele, cum crezi tu) vor spune DE ACUM …(ori sinonim de gasim unul mai puternic) si nu DIN 15 DECEMBRIE. Motivul? Simplu. Spotul va fi dat si in primavera. Vizand o perioada mai lunga de timp esti mereu actual. ‘nteles?

Din punct de vedere strategic spoturile trebuie doar sa creeze buzz, fara sa divulge continutul. E un soi de teaser din acest punct de vedere.

Spot tv 15” animatie – foarte curat, text foarte clar. Mesajul puternic CALL TO ACTION, E O LANSARE DE PRODUS!

Spot radio 15” – tot ceea ce este animatie trebuie suplinit in audio.

Give it all!! Iti stau la dispozitie pentru alte lamuriri.

Pilu

P.S. luni avem prezentare, nu uita.”

In final…
…Sunt un om norocos. Ma uit in jur, ma uit la juniorii din agentii si vad cum in marea lor majoritate trebuie sa se descurce. Cei perseverenti, cu multa vointa si ambitie, reusesc. Dar nu sta nimeni sa ii invete nimic. Eu am avut altceva… am avut o relatie love-hate cu un om care m-a invatat cam tot ce stiu in momentul asta. Cu mare parere de rau spun ca tot ce am invatat mai apoi a fost cum sa ma comport in asa fel incat sa nu fiu inghitita cu tot cu incaltari…

Of. In ultimul sms pe care mi l-a trimis mi-a propus sa ne vedem cumva saptamanile astea la un pahar de lapte. Apropo de noul bebe. Of. Of, ma Pilu, ma, acuma chiar ca trebuie sa fac ceva cu toate informatiile astea pe care le-ai plantat in … creierul meu mic si prost.

>eu refuz sa cred

>nu stiu ce sa zic. nu stiu ce sa fac. a inceput haosul – stiri, regrete, ultime mesaje. Cuvinte mari, mijlocii, mici, toate complet irelevante.

nu,ma, nu are cum, iti zic eu.

oamenii nu au stiut niciodata ce sa zica in momente de genul asta. singura chestie de bun simt pe care am auzit-o astazi a fost -“stiu ca e de kkt, dar ia o bomboana, poate nu mai plangi”.

nu mai zic nimic…as pune o poza, desi chestia asta ma rupe in 1000. Ok, uite-o…