Category Archives: me feeling like shit

>Aseara, inainte sa adorm…

>
…aveam in minte o singura imagine. Cum ar fi sa ma ghemuiesc undeva pe mijlocul unui sens de autostrada , sa astept primul tir, si sa ma bucur de cele cateva secunde dinainte de moarte in care o sa fiu eliberata de toti demonii? Pentru ca mi-i imaginam practic spulberati de tir, in toate directiile, lasandu-ma in pace.

NUU, n-am ganduri sinucigase. Doar ca vizualizam toata faza, nu ma puteam abtine.

Noapte buna.

>M-am rispit

>in milioane de bucatele marunte. Dar n-a fost ca o explozie, nu a fost ceva atat de violent. Pur si simplu la un moment-dat liantul dintre ele s-a slabit, si ele s-au rispit. Inca mai e ceva ce le tine impreuna, dar e foarte, foarte greu sa le mai aduni.
Parca intru undeva si dureaza ore in sir sa apara toate bucatelele din mine. Si cand in sfarsit incep sa se adune, trebuie sa plec. Si procesul se repeta.

Ce faci? “Nu stiu inca sa iti raspund, stai sa imi apara toata fiinta”.

>Ai incercat vreodata sa mergi pe o sarma in miscare?

>E mai mult decat imposibil… Esti un obez care vrea sa ajungi in partea cealalata, iti doresti neaparat asta, ca si cum viata ti-ar depinde de destinatia respectiva. Si de parca n-ar fi suficient ca gabaritul tau nu prea e de acord cu mersul pe sarma, ei bine da, sarma este in miscare. Are miscari imprevizibile, se batzaie de la stanga la dreapta, si de sus in jos. Cateodata o apuca tremuratul, alteori se onduleaza ca un sarpe… iar tie iti e extrem de greu sa iti tii echilibrul. Problema insa nu este atat echilibrul, cat faptul ca iti doresti sa ajungi in partea cealalata. Si stii ca o data ce ai pus piciorul pe sarma nu te mai poti intoarce inapoi.

Mai trece cate unu’, sa mai hlizeste, iti mai spune : “da’ da-te domnule, jos, nu vezi ca esti gras? O sa cazi!’. Mai apare cate o femeie care lesina simpatic cand te vede clatinandu-ti membrele mari pe sarma in miscare… Se mai gaseste cate un copil de treaba care incearca sa-ti arunce o umbrela cu care poate te vei echilibra mai repede, dar mai trece si cate un copil crud care da cu prastia, fracandu-si manutele de fericire cand iti vede expresia disperata pe figura…

Ce Dumnezeu o fi fost in capul tau cand te-ai apropiat de sarma asta?

>Cea mai frumoasa zi

>..imi e teama ca am trecut pe langa cea mai frumoasa zi din viata mea. Ma tem in fiecare clipa ca poate asta e clipa de maxima fericire si ma sperii. Si apoi imi dau seama ca e absurd. Ca daca asta ar fi cea mai fericita clipa din viata mea, atunci totul ar fi o mare minciuna. Ca inca imi astept cea mai frumoasa zi.

Si acum vine frica. Daca n-o sa am nici o zi frumoasa? Daca toate zilele mele sunt urate? Daca tot ce e in jur ma minte? Daca randul meu la o clipa de fericire e luat de altul? Sau de alta? Si dupa frica vine panica. Si panica strica orice sansa de a face dintr-o zi cea mai frumoasa zi. Din cauza panicii ma ascund de lume, din cauza panicii plang, din cauza panicii sunt nefericita in fiecare zi.

Daca eu n-o sa am niciodata cea mai frumoasa zi? Daca o sa mor cu o viata stearpa in spate? Daca toata trairea mea e compusa din frici? Daca toate sentimentele mele apar pe fond de panica?

>Sunt confuza

>
…din nastere. Si dupa ce ca sunt nascuta cu tendinta de a complica orice lucru, cat de simplu ar fi el, ma mai confuzeaza si oamenii din jur. Nu ma mai suciti atata! Sunt suficient de sucita in mod natural. In fiecare dimineata, in loc sa am minte limpede, ma simt de parca abia am coborat din montagne rousse. Am apoi un moment vag de optimism, ies pe usa cu ochelarii de soare pe ochi si castile bine infipte in urechi (asta ca sa nu ma doara atat de tare realitatea) … si ma pacalesc ca o sa am o zi frumoasa. Dar mai mult de o ora-2 nu dureaza niciodata.

Sunt atat de confuza incat nu pot face diferenta intre usa de la veceu si aia de la balcon (si de aici, va imaginati, o gramada de complicatii :) ). Nu imi dau seama daca e frig sau cald, nu imi dau seama daca vreau acasa sau nu, nu imi dau seama daca imi place o persoana, daca o detest sau daca imi e total indiferenta. E atata ceata in jur incat ma mir ca nu mi-am rupt inca picioarele pe strada.

Partea cea mai proasta este ca in ultima vreme confuzia ma face si trista. Si, in continuare, sunt atat de confuza incat nu imi dau seama daca imi place sa fiu trista, daca urasc sa fiu trista sau daca pur si simplu imi este foarte indiferent ca sunt trista.

P.S.: Ca sa parafrazez un om suparat si foarte mincinos din nastere, sunt o NBC…

>Man down, man down….

>M-am deprimat intr-un hal fara de hal… dupa o saptamana care a mers dubios de bine, asta a inceput dezastruos… numai vesti de vesti, revelatii peste revelatii, lipsa de bani… am iar senzatia aia de ajuns la fundu’ sacului… aia de imi vine sa inchid ochii si sa adorm cativa ani si sa ma trezesc cand o sa fie mai bine.
Sunt confuza, am decizii de luat, si nu vreau sa am decizii de luat… Imi vine sa plang, ceea ce e chiar nasol. Cand imi vine sa plang fara motiv, e extrem de nasol. Ma simt de parca as fi un barbat panicat care nu pricepe de ce-i bazaie nevasta.Nu ma pot stapani si imi vine sa-mi dau palme. Si mi-e cu adevarat frica doar de faptul ca o data ce am intrat in starea asta imi va fi foarte greu sa mai ies din ea…

>cerc vicios…

>
…dimineata ma trezesc foarte greu pentru ca ma culc foarte tarziu. Fug la un taxi desi stiu ca nu mi-l permit, si ajung oricum nesimtit de tarziu la birou. Pe la a treia cafea imi revin,dar caldura ma moleseste la loc. Vine seara, panica apare inevitabil pentru ca n-am facut mare lucru. Prietenii trag de mine sa ies in oras. Iar trebuie sa dau explicatii… Urasc sa dau explicatii… Asa ca stau sa termin ce am defacut. Ceea ce oricum nu se intampla. Si beau o ultima cafea, ca sa fiu in stare sa termin treaba. Pe care pana la urma nu reusesc sa o termin. Ajung acasa tarziu, si nu pot sa dorm. Pentru ca am baut o ultima cafea.

Vine dimineata… ma trezesc foarte greu, pentru ca ma culc foarte tarziu.

>Ce facem diseara?

>Va suna cunoscut? Se aude vreun zgomot de clopotel? Faza asta cu “ce facem diseara” m-a urmarit toata studentia. Era ca o obsesie. “Unde iesim? Unde cheltuim banii in seara asta? Pe cine mai imbogatim?”.
A trecut studentia, si intrebarea s-a modificat oarecum, devenind acum “unde iesim in weekend?”. Unde ne spargem capetele, unde aruncam cu averile? Esenta este, deci, aceeasi. Si ma gandeam astazi, in timp ce ma intrebam – EVIDENT – ce fac diseara, ce ma determina sa imi doresc atat de tare sa ies intr-un club vinerea seara. Bun, de distrat sunt sanse destul de mici, a trecut vremea party-animalului din mine. De cele mai multe ori stau si ma uit la oameni. Asta in timp ce cheltuiesc bani. Multi bani. Atunci? De ce o fac? Ma imbogateste spiritual in vreun fel? Da, dar intr-o masura mult prea mica pentru a justifica cheltuiala… Pana la urma, singura explicatie pertinenita pentru comportamentul meu este aia ca sunt prea plictisita cu existenta mea, si in loc sa fac ceva concret pentru a o modifica in vreun sens, mi se pare mult mai comod sa ma las la mana destinului. Sa dau curs senzatiei aleia ca “daca nu ies o sa ratez ceva”. Pic in capcana impresiei ca e ceva acolo dupa usa aia, si ca daca nu ma duc sa ma uit, n-o sa aflu niciodata ce era.
In 99% din cazuri in spatele usii nu e decat o taxa pe alcool si tigari. Dar ne supunem cu totii ca niste animalute bine dresate de societate, si ne uitam. Si asa mai trece o noapte…

>nori

>Cand norii trec cu viteza mare peste oras, am impresia ca sunt suparati pe noi. Si vor sa treaca cat mai repede, sa nu mai vada atata mizerie si uratenie. Nu vor sa priveasca in urma. O vad ca pe un fel de experienta proasta, pe care o doresc cat mai scurta.
Diminetile sunt foarte obositoare. Oamenii sunt ocupati, in masinile lor, mai ocupati decat or sa fie in tot restul zilei. E epuizant sa te injuri cu cei din jur si sa te gandesti ca incepe o noua zi de rahat. Tensiunea umple atmosfera si o face electrica. Ambuteiaje, totul devine din ce in ce mai confuz si mai coplesitor.
In fiecare zi am impresia ca o masina o sa intre in taxiul in care ma aflu. De fiecare data cand ajung la destinatie ma gandesc ca am avut mare noroc sa ajung cu bine… Si ma mai mir ca norii n-au timp sa stea la discutii…
Deschid usa firmei la care lucrez… Secretara are aceeasi figura impenetrabila. Doar biscuitii pe care ii are pe birou sunt diferiti de la o zi la alta. Dar cu siguranta exista acolo, pe biroul ei, un pachet de biscuiti. Singurele exceptii sunt zilele in care se intoarce cineva din strainatate, si atunci biroul secretarei contine bomboane bune.
Odata ajunsa la birou nu mai vad norii. Nu stiu daca mai sunt grabiti sau nu. N-au decat sa se opreasca, sa si putrezeasca intr-un singur loc daca asta au chef sa faca. De fapt, nici nu ma mai macina problema asta… Peretii nu se grabesc nicaieri.