Tag Archives: tree of life

Filme și… filme

În ultima vreme observ ceva ce ma pune pe gânduri. Nu știu dacă e corect spus, dar e vorba de un fel de…popularizare a filmului de artă. Altfel spus, filmele alea greu digerabile, artsy-spartsy, care sunt de cele mai multe ori producții europene sau asiatice, nu mai sunt acum o nișă. Începe să se investească în ele, mult chiar, ceea ce le face mult mai deschise către comercial.
Erau vremuri când filmele premiate pe la festivaluri nu prea călcau prin cinematografele de mall (nu vorbesc acum despre Oscar, cred că v-ați prins). Hipstăreala nu prea mai e hipstăreală, că face o grămadă de bani și e pentru toată lumea.
Pina, Tree Of Life, Drive, Melancholia – asta ca să dau doar câteva exemple.
Sigur, ăsta e un lucru bun. Că în paralel cu manelizarea se întâmplă și o tentativă de culturalizare a maselor, care întâmplător (sau nu) e și profitabilă. Ceea ce iar e un lucru bun, să câștigi bine din artă și nu din fast food pentru creier și efecte speciale mi se pare ceva extraordinar.
(Și aici vine partea cu dar) Dar nu riscă asta să ne snobizeze puțin? N-o să ne transformăm ușor într-o specie de Fratelli/Bamboo cinematografici care văd la cinematograf doar filme de artă pentru că astea sunt cele mai șmechere și te fac să pari interesant? Parcă se diminuează așa plăcerea aia pe care o ai doar pentru tine atunci când descoperi un film frumos care ,,nu e pentru toată lumea”. Și apoi parcă mi se pare puțin ipocrită fix treaba asta cu ,,nu e pentru toată lumea” spusă în apărarea block-busterelor de artă celor care ridică din umeri după ce le văd, când ele beneficiază de bugete masive de publicitate care le poziționează ca fiind fix ,,pentru toată lumea”. Păi ori suntem egali, ori nu mai suntem?

Fabulez și eu. Cred că fenomenul mai mult mă bucură decât mă îngrijorează.

Dar de ce să fie bine dacă poate să fie rău.

Nu?

Ziceam și eu.

Voi ce ziceți?

Tree of life

Sau ce am înțeles eu din Palme d’Or-ul de anul ăsta. Trebuie să știți, mai întâi de toate, că n-am făcut niciun pic de research înainte de a da play. Habar n-aveam despre ce e vorba. Știam doar că e ,,filmul ăla cu Brad Pitt de la Cannes”.

Și iată ce notez:

Filmul a evadat, împreună cu Pina, din muzeul de artă contemporană, fugind apoi pe câmpii și fluturând stegulețe galbene și indigo împreună. Diferența e că de Pina știu sigur că mi-a plăcut (poate reușesc totuși să leg două-trei vorbe și despre asta în curând).

Filmul face eforturi să împace și capra-religie cu varza-știință. Avem geneza universului, apariția și dispariția dinozaurilor, evoluția (simbolistic, animalul care evoluează după dispariția dinozaurilor e un șarpe – sau doar eu m-am gândit la asta?), dar personajele comunică continuu cu un dumnezeu care-o fi el, iar finalul e fie o metaforă a vieții fie viața de apoi în sine (iaca că n-aș putea să vă zic asta). Apoi – că e o poezie de aproape două ore jumătate. Muzica, lumina, unghiurile de filmare sunt toate foarte frumoase. Așadar, e o poezie frumoasă. Și lungă. Lungă rău. Că nu există o poveste – e doar amprenta copilăriei, așa cum rămâne ea în memoria unui adult – fratele de care am fost foarte atașați și care a murit prematur, tatăl autoritar, descoperirea sexualității, răul făcut involuntar animalelor. Jocurile și invențiile din fața casei. Sigur, printre vignetele astea plutesc și alte detalii, umplutură, alte puncte de vedere, fond sonor. Filmul nu are o morală, nu spune ceva anume. E despre tot și despre nimic – cred că asta descrie cel mai bine Tree of Life. Și nu despre nimic în sensul Seinfeld…

Și de aseară mă tot zbat să-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu. Dacă mă declar deschisă acestui tip de cinematografie sau, din contră, intru în tabăra celor care nu înghit asemenea pelicule (cât or mai fi pelicule) pretențioase. Și n-am ajuns la un răspuns. Iaca, asta e buba artei contemporane – e interesantă, e nouă, naște emoții, dar uneori nu știi sigur dacă ți-a plăcut sau nu.

Uitați-vă și voi (dacă aveți nervi și tutun, sau ați fumat ceva – în cazul ăsta cred că filmul are o grămadă de noi sensuri :P). Concluzia la care veți ajunge e fie că ați aflat ceva nou despre voi, fie că v-ați pierdut iremediabil două ore și jumătate din viață. Sau veți rămâne, ca mine, prinși între aceste două concluzii.