…cand se pare ca ceri prea mult de la oameni? Cum e cand pari nebun, si stii ca asa pari, si realizezi cum te privesc oamenii, si desi nu faci totul dintr-o dementa absoluta, totusi toti te percep ca pe o persoana scapata de sub control?

E aiurea, asa e. Cand ceri foarte putin, si totusi putinul ala nu exista, si atunci o iei razna si realizezi ca o iei razna si ca reactiile iti sunt cel putin exagerate, si totusi nu te poti opri pentru ca putinul ala din contract nu exista, la dracu’! Si esti dezamagit ca naiba, si te duci si mai dai un tun, ca oricum lumea te stie nebun, ce conteaza… nu e ca si cum le-ar pasa de nervii tai. Stii cum e: “las-o ma, ca e dusa….”. De cate ori n-ati zis asta? De cate ori n-ati gandit-o, cel putin?

Ma tot intreb: cum functioneaza treaba asta? Asteptam cu totii sa patim o chestie nasoala, si sa vedem cine se sesizeaza? Si atunci dam puncte? Asa functioneaza? Si in perioadele dintre intamplarile dureroase e un fel de … pauza? Poate ca sunt cu adevarat tampita, si nu m-am prins. Poate ca toata lumea are o carte, ceva, cu reguli, si eu n-am ajuns la librarie la timp.

Acum ma gandesc… la ce bun. Zau, la ce bun? La ce bun sa iti doresti? C’mon…. suntem o specie egoista. Si eu sunt egoista. Si … la ce bun? Zau…