>Cred ca “432” e unul dintre cele mai bune motive pentru care nu vreau sa mai aud “ce bine era inainte de revolutie”. Felul in care peretii aveau urechi si orice tampita de vanzatoare te putea legitima la orice ora… teama ca ai spus ceva aiurea, ca cineva asculta, ca cineva vede tot ce faci…

Eu n-am trait prea mult in perioada aia. Prin prisma unui copil de 7 ani lucrurile acelea erau firesti… Nu intelegeam de ce maica-mea se speria cand femeia de serviciu de la farmacia la care ea lucra venea cu cantecele noi “interzise”, de ce uneori repetam lucruri auzite pe afara, la joaca – si ai mei se blocau instant si imi spuneau sa nu cumva sa repet si altcuiva “ca nu se stie cine aude”, si nu intelegeam ce naiba e asa de amuzant la “in gradina lui Ion a turnat Nicu beton”. Iar filmul asta vine sa completeze tot ce nu intelegeam. Tot ce se intampla ferit de intelegerea copiilor in perioada aia. Sunt lucruri de care am aflat apoi pe masura ce am crescut, diferenta este ca in seara asta am si trait putin din ele.

Au fost momente in care parca vroiam sa se termine mai repede filmul nu pentru ca mi s-ar fi parut plictisitor, ci pentru ca nu ai cum sa privesti acest film de pe margine. Nu ai cum sa rontai chilli nachos si sa admiri unghiul de filmare. Cand domnu’ Bebe urla, urla la tine, iar cand receptionista vorbeste, pe tine te trateaza ca pe un gunoi.

In timpul filmului te revolti, te doare fizic, iti vajaie capul, ti-e frica. E imposibil sa ramai in sala de cinematograf. De cateva zile sunt total absenta, uit de la mana pan’ la gura totul, ma simt de parca mi-am uitat mintea acasa. Si totusi, din momentul in care s-au stins luminile in sala m-am simtit de parca o mana puternica a iesit prin panza ecranului, m-a apucat de guler, m-a tras cu fata in mijlocul actiunii si m-a tinut acolo nemiscata pana s-au aprins luminile.

Si jur ca lucrul asta nu mi s-a mai intamplat pana acum. Cel putin nu la intensitatea asta…