>
Dimineata feerica. Baita, cafeluta, ca la carte… ofof. Drept urmare, pus sosetele roz si plecat catre uzina.

La metrou niste pustani usor dubiosi. In fine… ignore mode. Vine trenu’, ma sui, ma sprijin de perete, pustii exact langa mine, in dreptul usii. OROARE. UNUL DINTRE EI SCOATE UN TELEFON DIN BUZUNAR SI… DAA, DA, DA, DA, stiti ce urmeaza. Toate rudele lui Florin Salam imi violeaza simtul auditiv. Incerc sa ma apar, dau muzica mea la maxim. DEGEABA!! NICI UN EFECT!! Jur ca imi vine sa plang. Si stilul in care tine baiatul acela telefonul… ca pe un trofeu in aer. Si mana tinuta in stil patriotic la piept de celalalt, in timp ce se leagana cu o expresie de durere pe fata…Da, si pe mine ma doare. Dar ma doare de-adevaratelea!!! De ce nu spune nimeni nimic? De ce nu spun nici macar eu nimic? Poate pentru ca mi-e teama de vreo reactie gen scuipat sau mai rau? N-ar trebui, sunt doar niste rahati cu ochi. And still…
Desi ma doare, merg mai departe cu analiza. Sunt 2 baieti si o fata. Cel care tine telefonul e scund, cret si cred ca miroase urat. Spun “cred” pentru ca nu stiu sigur de unde venea izul. Fata bruneta, plinuta, breton, dinti strambi. Scoate din buzunar un gloss pe care il foloseste incercand sa-l “mozoleasca” pe iubitul ei. Adica celalalt individ, mai inalt, cu un cercel scarbos – “diamant” – type, cu “adidasi” galben-perlati.

Bai! Mars! Si nu va mai holbati la sosetele mele!