>
…sper doar sa nu fie asa pana la capat.

De ce problemele par intotdeauna mai mari decat in realitate atunci cand le etalezi? De ce in loc sa te usurezi esti si mai nefericit atunci cand cineva iti plange de mila? De ce pui intrebari daca nu astepti raspunsuri?

Am ajuns la concluzia ca am atins din nou un punct in care nu ma mai suport. Exact. Eu pe mine. Nu am niciun principiu, niciun respect de sine, in fine – cum s-ar zice popular, n-am niciun dumnezeu. O lalai asa, aiurea, de pe-o zi pe alta asteptand sa-mi pice mura-n gura raspunsurile la toate dilemele pe care mi le provoc din prea multa plictiseala. Nu-mi mai place de mine din niciun punct de vedere. Si nu vreau sa detaliez, ca se aplica treaba cu problemele care devin monstruos de mari atunci cand le pui pe tapet.

Ma sufoc, ma dau dintr-un perete in altul, sunt agorafoba si claustrofoba in acelasi timp, mi-e frica de oameni, de lumina, de mine, nu stiu ce vreau, nu stiu ce caut, nu stiu ce anume ar putea sa ma calmeze. Incep totul si nu termin nimic, nu mai pot sa mai aleg binele de rau si in general imi este foarte frica. Sunt rea, sunt invidioasa, sunt geloasa, sunt paranoica, sufar de mania persecutiei, nu mai am niciun soi de sentiment pozitiv in mine.

Am eu cu mine o relatie love-hate care tocmai a dat intr-una din extreme.

Haide maa, ce naiba.