>Am adunat multe de spus zilele astea. Bune, rele, majoritatea bune.

Dar ma regasesc totusi, ca in toti ceilalti ani, stand pe nuca asta de tristete. Exact asa ma vad – sunt o nuca mica de tristete concentrata, invelita in doua milioane de straturi de veselie. Multe, dar firave. Si cu fiecare an nucusoara asta creste si mai mare, iar straturile care o protejeaza sunt din ce in ce mai subtiri.

Mi-a spus acum un an cineva ca privind pozele cu mine din adolescenta nu ma recunoaste, pentru ca nu aveam tristete in ochi. A urmat intrebarea – si anume ce e cu nota aia de tristete din privirea mea. (intrebarea mi-a parut cam ipocrita, pentru ca a contribuit si el putin la tristetea aia, si o stiam deja, amandoi).

Altcineva mi-a spus acum o luna ca n-ar putea sa ma inchipuie bolnava, pentru ca sunt mult prea plina de viata ca sa fiu bolnava.

Straturi, straturi…perceptii… si din cand in cand se vede ce e in interior.

Si parca nici eu nu ma pot hotari ce e cu mine.