Dupa ce v-am capiat cu iiii si iii si a fi sau a nu fi, uite ca ajungem la A STI!

“A sti” este cosmarul meu recurent. E mai grav decat “doar” si “decat”, chiar mai grav decat “a fi”. Nu cred ca e mai grav decat problema cu ochii albastriiii, dar cu siguranta apare MAI DES.

Aici e o singura chestie pe care v-as fi recunoscatoare s-o retineti. Mai, cand vorbesti cu un om, nu cu un bou, si il intrebi daca stie unde te poti duce sa te-mpusti pentru ca n-ai invatat gramatica la scoala cand erai mic, intreaba asa:

“-Buna ziua, domnule draga. Stii cumva un loc unde ma pot duce sa ma impusc pentru ca n-am invatat gramatica la scoala cand eram mic?”

Adica – ARE DOI. ARE DOI. ARE DOI. La modul indicativ, timpul prezent, persoana a doua, verbul “a sti” are 2 X i!

La fel cu conjunctivul prezent. “Sa stii ca iti rup capu’ cand te mai vad cu “sti””. Aceeasi treaba.

Nici macar nu e asa neprietenos ca “a fi” cand vine vorba de imperativ, din simplu motiv de inaplicabilitate practica. Pentru ca imprumuta forma de la conjunctiv, asta nu face decat sa simplifice lucrurile. Adica nu poti sa-i spui cuiva : “BA, STII!”, la fel cum i-ai spune “BA, FII CUMINTE SI MANANCA TOT!”. Din acest motiv, ii vei spune “ba, sa stii engleza pana maine!”, si “ba, sa nu stii ce te-am invatat in seara asta, ca ti-am rupt capu’ “. (cu un sens ironic aici, fireste. Multumesc). Deci treaba cu imperativul negativ care taie din “i” la “a fi” nu se mai aplica si aici”. E mai simplu!

Asadar e EXTREM de simplu. Cand e la modul indicativ sau conjunctiv, ambele prezente, persoana a doua singular, VERBUL “A STI” NU FACE DISCRIMINARE DE POZITIV, NEGATIV SAU INTEROGATIV. Il bag si pe interogativ in discutie pentru ca am observat ca atunci cand propozitia are un semn de intrebare in coada, va tenteaza tare, tare sa taiati din perechea de “i”. (pe genul “Sti de cand vroiam sa te intreb de ce ti-a murit pisica?”). Bine ca nu scriem ca in spaniola, cu semn interogativ si la inceputul frazei, ca ramaneam doar cu “st” din toata povestea.

Reformulez.

Peste tot, peste tot, peste tot cand vine vorba de persoana a doua singular si voua va vine sa dati cu “stii”-ul de geam pana ii ramane un singur i, domnul ” a sti” devine – STII, NU STII, SA STII, SA NU STII, STII TU?. NU EXISTA NICAIERI STI, NU STI, SA STI, SA NU STI, STI TU?

In afara de infinitiv (ze basic stuff, treaba cu “a sti”) si de niste forme populare dubioase si izolate pe care nu cred ca le folositi prea des in scris (gen “oi sti tu ceva”), nu va mai bateti capsoarele. E cu doi! E CU DOI! (cut – scena cu mine alergand catre luna, racnind, smulgandu-mi parul din cap. Fade to black.)

Si bagati de seama, data viitoare cand ne intalnim taxez pe “sti la ce ora ne vedem?”. Si n-o sa mai stiu la ce ora ne vedem pentru ca n-o sa ne mai vedem.

Acum – cand vine vorba de conditional-optativ prezent(adica – asa cum ii spune numele, de modul ala in care avem o conditie in functie de care treaba se intampla sa nu, asa ca s-ar putea sa nu se intample la fel de mult cum s-ar putea sa se intample), taiem din “i”, ca treaba nu mai e asa sigura. Cuvantul devine mai slab, mai nesigur, si atunci vorbim despre:

“As sti cum sa-ti spun in fata ca nu stii sa scrii, daca n-as fi atat de bine crescuta si in acelasi timp lasa”. – valabil pentru toate persoanele.

Adica : “ai sti”, “ar sti”, “am sti”, “ati sti” etc

Si iata cum mi-am ratat cariera de profesoara…

 

LATER EDIT: Da, Sebastiano are dreptate. Sunt atat de ancorata in prezent si trecut, incat nu prea ma preocupa viitorul. Bad, bad teach. Baaaad teach.

Asadar, vedeti ce faceti cu viitorul, ca acolo vorbim de doar un i. E atat de departe incat nu ajung amandoi. E in viitor, un i e mai mult decat suficient.

Vei sti cand sa te opresti, sper.

Va fi exact cum am zis ca va fi.

photo credit: RLFilipkowski