Scria Luciana acum ceva timp despre empatie…

Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.

Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.

Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.