Așa zice Ionouka, care mă blagoslovește astfel cu o leapșă secretoasă.
Să dau din casă, cică… Păi eu m-am oprit (pe cât posibil) de dat din casă acum ceva vreme, vrei să pic iar în păcat, fată?
Mbine, hai să caut ceva… Ideea este că trebuie să scot în public 7 secrete, 7 lucruri pe care nu le știți despre mine. N-o să zic cine știe ce secrete aici, dar o să înșir niște chestii oarecum haioase pe care nu cred că le știe multă lume.

Și hai s-o luăm în ordine cronologică:

1) Am învățat să vorbesc foarte târziu, ai mei chiar s-au îngrijorat să n-am o problemă cu asta. M-am răzbunat mai târziu pentru fiecare clipă irosită (hehehe).

2) Până la 7 ani am fost rârâită și sâsâita în ultimul hal. De R m-am vindecat după niște ture de logopedie la grădiniță. S-ul încă există, în variantă ceva mai light.

3) Când aveam vreo 4 ani și mă lăsa mama la cămin (grădiniță cu program prelungit), făceam în FIECARE dimineață câte o scenă pigmentată cu cui lași tu copilu și alte drame de gen. Plâns, dat cu fundu’ de pământ, smuls păr din cap. Isteria îmi stătea în sânge încă din fragedă pruncie. După ce am făcut vreo două viroze supergrave una după alta, mama m-a retras de la cămin. Faptul că nu am făcut mai târziu niciun alt fel de boală gravă virală, nici măcar din seria celor de copilărie (pojar, varicelă, oreion) mă face acum să cred că am reușit cumva să capturez intenționat virozele alea. De altfel, uram tot personalul respectivului așezământ educativ și mâncarea de dimineață pe care o turnam integral în funda roșie de la gât (remember the outfit?) și ziceam că dacă mă murdăresc mă bate mama (care mama săraca a fost și luată la întrebări în câteva rânduri pe tema asta). Eram complet antisocială, nu mă jucam, nu vorbeam, nu interacționam, nu dormeam la prânz. Toți copiii mă plăceau, țin minte cum trăgeau de mine să mă joc cu ei, dar eu îi ignoram de acolo, de sus, din lumea mea cea rece.
Am trecut apoi la grădi. La grădi era deja altă treabă, stăteam doar până la prânz, mâncam acasă de dimineață și eram șefa lor pentru că știam să citesc și eram locțiitor de educatoare la nevoie. Brusc, nu exista copil mai sociabil ca mine în tot cartierul.

4) Pe la vreo 9 ani, eram la țară la niște prieteni ai parinților mei. Am văzut – împreună cu vără-meu (care era mai mare cu 5 ani decât mine) – pe fereastră cum doi dintre copiii gazdelor fac pipi pe…prispă cum ar veni. În fața casei, altfel spus. Am adus vorba despre asta în următoarea întrunire a copiilor din zonă, dar faptul a fost tăgăduit cu insistență și convingere de către inculpați, iar martorul meu a refuzat să recunoască ceva. Aproape că m-au convins și pe mine că sunt nebună și am avut halucinații. Atunci am învățat (the hard way) că e mai bine să ții pentru tine secretele altora aflate întâmplător și să nu te bagi în probleme care nu te privesc – tot tu pici de prost dacă le scoți pe tapet.

5) Am fost comandantă de detașament timp de 2 luni. A venit apoi revoluția și m-au dat jos…

6) Am adevărate atacuri de panică la ideea de a intra în contact cu oameni pe care nu-i cunosc sau pe care nu i-am văzut de foarte mult timp (de aceea prefer emailul și esemesul funcției vocale a telefonului), cu toate astea fac tot ce e posibil să cunosc cât mai mulți oameni, continuu. Cred că mă lupt, involuntar, cu treaba asta :).

7) Am făcut pian 8 ani, am trecut apoi la mate-fizică la liceu și apoi am făcut (nici acum nu știu exact cum) facultatea de drept de la universitate. În principiu, așa cum e și logic, acum sunt copywriter și mă tentează să dau și la psihologie.

Trec leapșa mai departe la Elfă, la Ariciul cu Buline (care acum se plimbă pe la Barcelona), și la Ambasadoare (așa incognito cum stă ea)