Vorbim despre piesa de teatru în regia lui Carmen Lidia Vidu, care se joacă la Odeon în sala Studio. Sala Studio e o sală redeschisă recent, aflată undeva la subsolul Odeonului, pentru care se intră prin lateral. Ea a fost închisă în 1948, odată cu naționalizarea Odeonului, și iată că acum e folosită din nou – lucru foarte bun, zic eu.
Am ajuns acolo marți, să-l vedem pe Micul Prinț. Nu de alta, dar după ce l-am cunoscut în persoană la evenimentul caritabil pentru strângerea de fonduri pentru Selena Daria Vlad , se cerea și o vizionare a spectacolului. Cu un pic de ajutor de la Carmen și de la tanti mama lu’ Micu’ Prinț am reușit să pun gheara pe două bilete, și întremată după boală cruntă, după cum mă știți, am purces.

Ne-am așezat pe scaunele noastre aflate chiar în primul rând și am așteptat cu emoție. În fața noastră erau suspendate becuri care pâlpâiau pe rând în ritmul muzicii. În scurt timp a început povestea, prin vocea lui Florin Zamfirescu. Când s-a terminat eu eram foarte fericită. Mă simțeam așa, ca în copilărie, după ce ascultam pentru a tz-a oară discul cu Soldățelul de plumb.

Însoțitorul meu nu era, însă, în același film. Și o să vă povestesc imediat și de ce.

Precizări necesare:

– nu tratați ora de Micul Prinț ca pe mers la teatru. Deși are loc în incinta unui teatru, Micul Prinț este o experiență vizuală, auditivă, chiar și tactilă (în final). E ca și cum visele din copilărie, atunci când ascultați un disc cu o poveste, ar fi prins contur. Personajele sunt proiectate pe norișori, vocea lui Florin Zamfirescu te poartă prin poveste exact ca atunci, în copilărie, și singurul personaj real (dar te întrebi puțin dacă nu e și el vreo proiecție, de fapt) e Micul Prinț, Alexandru China-Birta. Nu are un text extrem de lung și faptul că interacționează cu niște proiecții vorbind într-un microfon, din penumbra, te face să te întrebi dacă nu e cumva o plăsmuire a imaginației. E un copil pe o scenă întunecată, care se joacă printre stele și vorbește încetișor cu vulpi, flori, regi, bețivi, șerpi și geografi. Deși e acolo, pe scenă, pășește la doar câțiva metri de tine, prezența lui este abia sugerată, și-l întrezărești uneori doar jucându-se cu câte un bec-stea în timp ce vocea naratorului te duce mai departe în poveste.

– vă rog mult, nu mergeți cu copii mici, sub 10-12 ani, la Micul Prinț. Spectacolul este o metaforă, iar asta, în combinație cu textul și așa plin de simbolism, îi va debusola pe micuți. Vor pune întrebări, se vor foi și vor deranja restul oamenilor. Pare un spectacol pentru copii, dar nu este tocmai așa.

Așadar, dacă sunteți deschiși unei experiențe altfel, dacă sunteți dispuși să vă lăsați imaginația pradă intenției regizorale, o să plecați cu ochii în lacrimi. Veți plânge alături de Micul Prinț care nu înțelege cum se poate să nu-ți pese dacă o oaie va mânca sau nu un trandafir. O veți disprețui, poate, puțin de tot pe Jeanine Stavarache, floarea care îl rănește pe Prinț. Veți dori să o îmbrățișați pe Rodica Mandache transformată în vulpea ce vrea să fie domesticită. Vă veți teme puțin de Gelu Nițu, șarpele care îl ajută pe Micul Prinț să se întoarcă la floarea lui. Altfel, veți spune la plecare ce mi-a spus mie persoana de lângă mine – eh, nu prea mi-a plăcut, a fost ca un audiobook, n-a fost teatru. Sau veți face ca cei de alături, care au plecat la doar 10 minute după începerea spectacolului.

Cât despre mine – m-am simțit ca un copil rătăcit printre stele, imagini proiectate pe nori și voci venind de peste tot din spațiu. M-am simțit exact ca Micul Prinț. Și la sfârșit mi-am auzit inima bătând tare, din ce în ce mai tare.

Trebuie sa adaug ceva – pe când eram copil, Jeanine Stavarache era cea mai frumoasă prințesă din lume. Ea era vocea multor personaje feminine pozitive din discurile pe care le ascultam până la distrugere 🙂