Nu ştiu de ce, dar sunt aproape sigură că vorbele astea au fost deja spuse, dacă nu cumva scrise. Suna a aşa un truism încât îmi pare greu a crede că eu l-am inventat, acum.

În orice caz, uneori muzica vorbeşte şi noi tăcem, iar ea, muzica, reuşeşte să spună atât de multe lucruri în locul nostru…Simţământe şi dureri şi plăceri şi plânsete şi gânduri pe care n-am ştiut niciodată că le-am avut şi totuşi au fost acolo mereu. Tăcem şi ascultăm şi în acelaşi timp ne spunem poveştile. Avem cu toţii poveşti, avem cu toţii viii şi morţii noştri, repere, credinţe, adevăruri şi revelaţii. Şi le tăcem cu toţii prin muzică.

Şi anii ăia, unde s-au dus? Sau anii ăia – unde au fost? Sau erai tu, sau nu erai tu? Şi toate gândurile astea se duc şi se întorc numai prin muzică.
Şi ne dăm seama sau nu. De cele mai multe ori, nu.
Uneori, da.