Forget about it.
M-am gândit întotdeauna că stai şi planifici la o nuntă până ţi se face acru şi după aia trece imediat şi nici nu apuci să îţi dai seama ce se întâmplă după care sigur îţi place, că doar a fost nunta ta, nah.
Deci aşa m-am gândit. Băi, probabil mi-am făcut o mulţime de idei despre cum ar trebui să arate nunta mea, chestie care se va contrazice invariabil cu realitatea, totuşi va fi bine oricum va fi. Cu gândul ăsta am plecat de dimineaţă.
Şi acum să vă povestesc.
Pe la ora 13, deja coafată şi machiată, am observat cu stupoare că sunt cam cea mai calmă din parcare. Lumea era foarte agitată, nervoasă, emoţionată, o mulţime de îndoieli (de care am avut de fapt parte din plin în ultimele luni). Eu tot aşteptam să mă ia cu emoţii. Şi nimic. Pentru că plănuisem totul în cel mai mic detaliu am avut o grămadă de timp în care am stat pe fereastra cu paharul cu apa în mână, am ascultat muzică, m-am analizat în toate oglinzile din casă etc etc. A venit apoi Maria – fotograful meu – şi fetele, să mă ajute la îmbrăcat. Nu, nu am ţinut cont de nu ştiu ce obiceiuri barbare, ci aveam o rochie care nu se putea îmbrăca altfel decât cu asistenţă foaaarte răbdătoare.
După încă vreo oră noi eram tot flower power. Maria fotografiase rochia şi accesoriile (o grămadă de idei salvatoare în sensul ăsta, abia aştept să văd ce a ieşit). Vreo încă o oră mai târziu am reuşit să intru şi în rochie, a apărut şi naşa (care nu, nu mi-a prins nimic prin cap în vaietele mulţimii, ci doar a stat cu mine în camera puţin şi am comentat diverse). Au fost livrate şi lumânările plus buchetele, am făcut şi coregrafie cu dezvăluirea rochiei. Dar coregrafie sănătoasă, nu aşa.
În altă ordine de idei, am plecat spre biserică în întârziere, conform regulii lui Murphy care spune că dacă ai mai mult decât destul timp la dispoziţie să ajungi undeva, vei întârzia cu siguranţă, iar pe la jumătatea drumului ne-am dat seama că nu avem lumânări. Dă-i cu nervi. Ăia din autocar credeau că le-am luat noi, iar noi credeam că sunt în autocar. Ele, de fapt, erau în bucătărie şi mai erau 10 minute până la slujbă.
Cineva s-a întors după ele, iar noi am încercat să tragem de timp. Era o căldură infernală, iar noi stăteam moţ în faţa bisericii, aşteptând lumânările. Nu, înaintea noastră nu a fost nicio nuntă.
După vreo 10 minute iese un preot- hello, nu vreţi totuşi inside, aici e cald, acolo e rece etc… Noi nimic. Au apărut lumânările, cavalerul de onoare era încă pe drum, s-a schimbat adhoc şi hai cu slujba.
E, ştiţi cum la ortodocşi nu e ca în filme, pentru că intră mai întâi personajele principale în biserică şi abia apoi bulucul? Eh, popa avea spirit artistic. I-a invitat pe toti înăuntru, iar noi ne-am făcut intrarea triumfala printre oameni, cu corul cântând, d-astea, de mă gândeam că asta e bonus, pe asta n-o programasem.
Slujba a fost lungă (nu era nuntă nici după noi- minune dumnezeiască, nu?), dar frumoasă (preotul a cântat in Song pe vremuri, deci vă daţi seama ce recitaluri ne-a tras, era ca la operă ca să zic aşa).
Am băgat şi sedinţă foto (btw, apărem în fotografiile din vacanţă ale unei asiatice care tocmai ieşea din Muzeul de Artă). Şi hai la cort. O mică criză de nervi mai târziu şi am ajuns la locul faptei.
Paranteză.
Habar n-aveam cum o să arate locul. Sigur, agreasem o mulţime de chestii. Dar în capul meu era tot haos. Mă întreba lumea ce flori am pe masă şi nu ştiam să zic exact. Puteam descrie vag cu ce se mănâncă, dar la detalii …repetenţie curată. Mă lăsasem cu totul pe mâna fetelor de la Event Designs şi I Do Weddings. Sigur,de teroare nu au scăpat în ultima săptămână, de miliarde de mailuri şi adăugiri şi sâcâieli, şi esemesuri, şi dubii şi tot, însă ca execuţie mi-a priit exerciţul advertisingului, şi anume – lasă domnule omul să facă cum se pricepe, că sigur ştie mai bine ca tine.
Mai pe româneşte, văzusem totul pe hârtie, dar de fapt nimic în realitate. Cu muzica eram la fel de praf – n-am ascultat niciodată Marcă Înregistrată live şi nici n-am avut timp să întocmesc un playlist de bază pentru DJ. Am mers pe mâna Clarei, cum s-ar zice. Singurii de care eram sigură şi pe care îi experimentasem din plin erau Violin meets Guitar.
Am băgat în afacerea asta multă lume extraordinară, care a facut lucruri mirobolante. Mă felicit pentru fiecare alegere făcută, iar pe ei pentru toate minunăţiile pe care le-au brodat acolo şi pentru felul în care au colaborat, deşi nu se cunoşteau între ei. Am adunat piesele puzzle-ului cu grijă, iar ele s-au lipit perfect într-o imagine fără cusur.
Paranteză over.
Şi ne apropiam. Pe măsură ce mergeam, de la maşină către cort, îmi dădeam seama că lucrurile sunt ceva mai frumoase decât mi-aş fi imaginat. Paparazzi erau la locul lor (deşi îi boscorodisem serios mai devreme din cauză că au întârziat), hostessele (lucica şi bianca) periau invitaţii etc etc. M-am împiedicat pe la jumatea treptelor, însă m-am oprit, am ridicat poalele şi am continuat să urc. Pe tema din Star Wars, că doar era în conceptul nunţii. Ăia aplaudau, în fine, totul era beton.
Băi şi după ce am ajuns sus şi m-am pupat cu toţi cei, am văzut cum arată. Fraţilor, mă jur că n-aţi văzut aşa ceva nici în filme. Mesele cu vaze înalte, luminate, arătau sublim, umbrelele de deasupra ringului erau de vis, iar luminile colorate proiectate pe pereţi erau bestiale.
Şi aşa am ţinut-o până la final. Am dansat de am făcut băşici şi m-am încălţat cu şlapii Clarei (la butoane toată noaptea). Marcă Înregistrată au cântat mai bine ca orice trupă de coveruri auzită de mine vreodată pe aici, nu credeam s-o văd frodată pe mama zbenguindu-se pe Song2, iar Violin meets Guitar au făcut incomensurabile ravagii, după cum mă aşteptam.

Da, am tras şi o sârbă cu poalele-n cap şi papuci în picioare. Pe Rapsodia Română în intrepretarea Cristi Horia /Emilian Florentin Gheorghe. Am dansat-o din suflet, în ea e tot folclorul de care aveam nevoie la nunta mea. Tot românescul, tot pământul şi toate tradiţiile pe care am simţit nevoia să le am cu mine aseară.

Nu, nu s-a fost latrino. Nici muzică de nuntă. Nici Menaito, nici braşovence, nici pinguini (decât cei gonflabili de pe ponton, surpriza de la tatăl lui Vlad). Nu şi-a luat nimeni ziua bună, n-a zburat nicio jartea, n-a defilat nimeni cu cravata de cap. Voaleta mea Josephine a stat neclintită în cap de la 10 dimineaţa până la 6 cealaltă dimineaţă, fără basmale sau alte îmbrobodeli.
Sunt multe chestii de povestit, dar cred că e prea mult. Mai ales că nu aveam de gând să abordez subiectul în public, iar acum spun tot ce nu am spus atâtea luni de zile. Prea mult.
Îmi cer scuze dacă v-am obosit cu prea multe detalii. Ştiu că prea puţină lume e realmente interesată de subiecte de genul ăsta.
Dar a fost frumos, a fost cea mai frumoasă nuntă din lume. Mărturie-mi stau spusele oamenilor care acum ceva luni îmi ziceau clătinând din cap e, hai să te vedem ce-o să faci tu aşa diferit, atunci când le spuneam părerea mea despre lobotomia care loveste tânărul român şi mai ales pe neamurile acestuia ceva mai în etate atunci când vine vorba de o nuntă, de lipsa de flexibilitate şi de raţiune care cuprinde totul. Şi cele ale oamenilor care mi-au spus că aşa şi-ar dori să fie şi nunta lor.

Ca anecdotă, pe la 3 la prânz, cameramanul îl întreabă pe Vlad care e coregrafia când se fură mireasa. Zice – păi nu se fură mireasa. Eeee, nu se fură, stai să vezi, ştiu eu nişte discoteci pe acolo… Pe ăsta l-a umflat râsul, mă şi vedea prin disco Islaz, în lumina neonului, epatând audienţa, cu un cameraman după mine.(later edit – se pare că omul ştia ceva discotecă de fiţe prin jur, but still…). Pe la 11 seara omul (cameramanul) aflat în totală derută fără turtă, hora din faţa casei, jartele, nimic de nimic, zice totuşi să mă ia direct. Şi zice – băi, deci când te fură ăştia, să le zici să mă aştepte, că trebuie să vin şi eu.
Zic – uită-te atent în ochiul meu drept şi observă că de bunăvoie nu plec nicăieri. După aia uită-te şi la statura mea şi vei şti cu siguranţă că în seara asta nu plec de aici decât acasă.

Altfel, omul super ok, neinvaziv, cu idei bune, ne-a plăcut mult de el.

Da, am aruncat buchetul. Pe soundtrackul din Benny Hill. Prima oară a rămas în umbrelă, hahaha, ce ne-am dixtrat, noroc că l-am avut pe Andrei Gogiu cu noi, cu cei 2 m înălţime, care l-a dat jos. La repetarea scenei s-a şi adjudecat.

Şi gata. Nu mai ştiu ce să mai zic. De fapt ştiu ce să mai zic, dar sunt atât de multe că…na.

Vă las cu primul vals:

Ar fi trebuit să-l vedeţi pe domnul Sas. A fost la înălţime… 😀