Scriu postul ăsta pentru că e realmente multă lume care îmi pune întrebarea asta – și? Cum e? Cum se simte să pășești afară din publicitate după atâta vreme? E fericirea pe pământ? Simți că te axfixiezi?

Păi în primul rând, nu știu dacă și cât știți, dar eu am mai trecut prin niște pauze, așadar din cei 8 ani și cinci luni cât am activat în domeniu, doar 7 ani și vreo jumătate au fost petrecuți efectiv în agenție. Asta ca să fie clar. Apoi nu mi-e mie încă foarte clar dacă nu e și asta tot vreo pauză camuflată. Sincer, sper că nu e, că mi-am luat elan cât să ajung pe partea cealaltă a pământului, dar adevărul e că nu am garanția că nu voi încerca într-o zi să mă întorc, după ce mă voi fi convins că scrierea de reclame e adevărata mea vocație și am traversat doar o mică criză de identitate.

Mai bine v-aș povesti cum a fost. Cred că e mai bine decât să încerc să descriu ceva atât de abstract și până la urmă ușor trist cum este despărțirea, fie ea și voluntară, de un microunivers.

A fost bine. Serios. Spre diferență de alții din generația mea, eu n-am intrat în lumea asta din motivele greșite (sau din cele mai greșite). Țin minte că m-a întrebat Șerban Alexandrescu la un interviu cât la sută din prezența mea în publicitate se datoreaza ,,peer pressure”. Atunci m-am gândit pentru prima oară la asta și mi-am dat seama că n-a fost vorba nici o secundă de așa ceva. Și nici de pasiune mistuitoare, e drept, deși mi-ar fi plăcut mult să fie asta. Pur și simplu, într-o zi, întâmplarea (întâmplarea asta avea formă umană, dar să-i spunem totuși întâmplare) m-a făcut să înțeleg că există în București această breșă în sistem care mi-ar permite să trăiesc așa cum îmi doresc eu să trăiesc. Până la momentul respectiv trăisem într-o resemnare completă, convinsă fiind că nu exista nicio posibilitate să identific ceva ce as putea face cu plăcere, ceva care să nu mă transforme într-o mașină sortatoare de dosare. Brusc, exista posibilitatea să mă trezesc în viața mea de adult mai tarziu de 7 dimineața, să mă duc îmbrăcată la serviciu cum doresc, să vorbesc cum doresc, să mă port cum doresc și să obțin niște rezultate vizibile uneori la televizor. A fost ,,promise land”, asta a fost publicitatea pentru mine. Și tot ce trebuia să fac era să încerc să direcționez înclinația literară către creația de reclame originale. Iar cum toată viața am trăit pentru a păcăli sistemul… guess what.

Persoana care m-a angajat, doar vreo 3-4 luni mai târziu după ce îmi intrase microbul în gândire, în urma unui simplu interviu obișnuit, obținut în urma unui e-mail (e o poveste super lungă aici, dar și frumoasă) m-a avertizat că e greu. ,,Întâmplarea” m-a avertizat, de asemenea, că nu-și asumă eventualele boli de ficat, inimă sau nervi de care aș putea suferi în viitorul apropiat. Dar zău, pe lângă perspectiva pe care mi-o ofereau studiile mele (drept carele este) meseria asta, cu toate riscurile sporite cu care mă tot amenințau diverși, chiar părea o vacanță.

Băi și a și fost! La vremea când prietenii mei deveneau ,,oameni mari” – aia, cea mai scârboasă, în care ești mazga de pe fundul lacului puturos, pe care crește lichenul scârbos care bolborosește bule infectate cu microbi diabolici, ei bine, eu în perioada aia eram junior în agenție. Adică copilăream în continuare în stil mare. Și mergeam la petreceri și vorbeam cool și mă îmbrăcam cool (sau așa aveam impresia) și ascultam muzică interesanta, vedeam filme premiate și trăiam în fiecare zi ,,challenge-uri creative” și mâncam shaorma la birou, pe tastatură dacă doream. Aveam un coleg care cânta la drâmbă și unul care îngrijea bonsai. Stai – era același! În fine, ați prins ideea. Toți cei din jurul meu erau miniartiști, cântăreți în trupe, dj, desenatori… Puteam deschide și trimite orice mail din lume, puteam intra pe orice site, aveam liber la messenger, aveam cheia de la agenție și petreceam acolo multe ore din seară, convinsă că asta va fi viața mea de acum încolo.

A fost frumos și uneori a fost și greu. Au fost petreceri, au fost oameni. Au fost întâmplări, călătorii. Multe, multe lucruri care m-au adus în punctul în care mă aflu acum. Au fost transformări pe care le-am suferit, gânduri frumoase și gânduri urâte. Au fost și sentimente de inutilitate, întrebări de genul de ce mi-aș petrece ore/zile/săptămâni încercând să vând un rahat de obiect care nu schimbă viața nimănui – așadar și momente în care am zis că e cazul să fac un pas în spate și să încerc să privesc din altă perspectivă. Nu am fost în niciunul dintre momentele din cei 7 ani și jumătate păcălită de ideea că publicitatea este artă. Am știut întotdeauna exact ce este – de aici și modul în care mă oboseau în ultima vreme roiurile de copii dornici să fie artiști și care-și canalizeaza eforturile în direcția greșită. Și apoi iar- alte gânduri – în ce mod am păcălit eu sistemul, dacă am ajuns fix în motorașul care îl hrănește? Și la un moment-dat, după mulți pași în spate, te prinzi că în spatele tău e peretele…

Și după o vreme pur și simplu am știut că ocup locul altcuiva. Iar când posibilitatea de a face ceva pe cont propriu a apărut, am înhățat-o cu ambele mâini și m-am cățărat pe ea ca o maimuță ce fuge de un crocodil. Întâmplător, n-am făcut-o deliberat. Posibilitatea a apărut, mi-a sărit în ochi, eu m-am cățărat pe ea, dar nu am căutat-o. Pur și simplu am privit în momentul potrivit în direcția potrivită. În caz contrar, urma probabil să sap o gaură în perete și să fac în continuare pași în spate, spre următorul perete…

Deocamdata e bine. Am sentimentul că evoluez. Mi-e puțin frică, dar cui nu-i e, right? (sau era o boală, aia în care nu ți-e frică de nimic?).