Mi-am amintit o secvență din adolescență, similară cu ce se întâmplă cu dezbaterea cu gazetăria și finețea în exprimare.

E amuzant, vă zic.

Iar o să se supere Silvia pe mine că nu iau viața-n serios.

Dar tot vă zic.

Eram pe la 15 ani cu ai mei la Băile Felix. Și ne trezim în ultima zi a gloriosului concediu că vrem să vedem Peștera Urșilor. Mă, dar eram porniți. Facem sandwich-uri, luam plovăru’ bun, coborâm din hotel și când ajungem la mașină…constatăm că suntem blocați. Adică un bou pusese mașina de-a curmezișu’, ca să vă explic pe de-a-ntregu’.

Urc înapoi în cameră cu maică-mea, în timp ce taica-meu se agita pe acolo să rezolve situația. Se duce la recepție. Întreabă trecătorii. Întreabă copiii care se jucau în fața hotelului. Stă pe bordură vreo jumătate de oră  – că poate-poate! La un moment-dat se enervează maxim, se duce și cuplează alarma în ideea ca poate ilustrul bou iese pe balcon, deranjat de sunet, vede situația și ne eliberează. Eu eram pe balcon, priveam scena. Alături, o familie de ardeleni, comenta înflăcărată – ,,uite, săracu om ce-o pățit. Măi, ce nesimțit omul ăla, oare la ce cameră o sta? Cum să lași mașina așa, de tâmpit…Și nu iese nimeni, mă… Da’ să-l ajute cineva… Hai să mutăm mașina aia (dar nu s-ar fi clintit din cameră).”

După vreo cinci minute în care alarma tot continua (încăpățânarea mea are explicație genetică), iar ardelenii ne plângeau de milă cu accent cu tot, vine finalmente boul patentat, mută mașina, taică-meu oprește alarma, scoate mașina, în timp comentatorul șef, capul familiei de ardeleni – văzând în sfârșit numărul – conchide : ,,Eram sigur că e nesimțit de București, cu alarma aia a lui. Mă rog…e de Prahova…tot aia e”.

Era să le zic eu că e de fapt Argeș (că era mașină de serviciu) dar bănuiesc că și Argeșul era tot București. Miticii ăștia, așa merită.