>Frunzele plantei strapungeau lumina. Pareau niste sulite, niste ostasi ai diminetii. Ce era oare in mintea ei? De ce priveste fix planta asta? Sa il sune? Nu se stie care fusese motivul real pentru despartirea lor, dar durerea isi facea loc in sufletul ei din ce in ce mai tare. Isi amintea fiecare fractiune de secunda a serii trecute. Era totul ca un mozaic de cioburi ascutite care ii insangera sufletul frematand de patima.
Incetul cu incetul isi aduna fiinta risipita undeva pe covor de-a lungul ultimelor ore. Se mai intreba o data: sa il sun? Sau mai bine sa uit tot? Da, este mai bine sa uit tot…
Ziua continua. Ei nu ii pasa de durerea oamenilor. Pamantul se invartea din ce in ce mai repede…
Si asta e momentul in care ma opresc si va intreb: cum Dumnezeu ati putea crede ca eu chiar am avut ceva in minte cand am scris cuvintele astea? Ma tot invart pe bloguri pe care oamenii scriu cuvinte mari. Mari si goale ca niste tomberoane proaspat golite din fata blocului (asta ca sa ma folosesc si eu de niste comparatii bombastice).
La un moment-dat, fenomenul ar putea fi amuzant. Pana la urma este un lucru pozitiv ca oamenii incearca sa se exprime, indiferent sub ce forma. Pericolul este altul. Exista oameni care cred ca asta e literatura in forma scurta. Talent nedescoperit si neslefuit. Orice metafora, orice cuvant nou pe care il auzim undeva la coada la peste este o dovada de genialitate.
Sarind dintr-o barca in alta, imi aduc aminte de ziua tragica de joi (sau miercuri, dar cred ca era joi) a saptamanii trecute, cand am fost cu un prieten la o “piesa de teatru”. Era o piesa de teatru, adaptare a unui one man show din statele unite, din cate am aflat in urma cercetarilor-tip-google. Nu cunosc scenariul original. Dar adaptarea a fost o mizerie. Un text incredibil de prost, jenant si pentru cel mai slab stand-up comedy. Traduceri mot-a-mot, cuvinte goale (ce spuneam mai devreme), si peste toate trona interpretarea patetica. Nici nu stiu pe cine sa dau vina: nu stiu daca textul era ATAT de prost incat actorul nu avea cum sa il interpreteze mai bine, nici daca actorul a interpretat atat de prost incat textul mi s-a parut mizerabil. Si ca sa revenim la tema serii: nu piesa a fost problema. Cred ca ar fi ingrijorator daca ar exista numai lucruri bune pe lume. Ar fi o catastrofa! Nu, problema era PUBLICUL. Publicul care s-a prapadit de ras, s-a tinut cu mainile de burta, a aratat cu degetul, a aclamat.
“Piesa” s-a terminat. Era avantpremiera, si imi dadeam seama ca din cei 50 de oameni (maxim) de acolo, jumatate erau prietenii actorilor/regizorului. Ceea ce ma speria cu adevarat, insa, era restul. Trebuie sa fi fost macar un om acolo, in sala, care sa fi fost ca noi – ca mine si ca prietenul meu. Pur si simplu in cautarea unei manifestari cultural-artistice. Ei bine, toata lumea era in extaz.
Concluzia cea mai fireasca ar fi ca EU si insotitorul meu ne inselam – pentru ca majoritatea dicteaza, nu? Imi place totusi sa cred ca nu este asa. Chiar incepusem sa cred ca-s o faptura banala, pentru ca aproape toate piesele de teatru la care am fost in ultima vreme, indiferent ca erau moderne sau clasice, jucate in baruri sau in sali mari si prafuite, mi-au placut. Fiecare in felul ei. Mi-ar fi chiar greu sa fac un clasament. Si incepusem sincer sa cred ca sunt lipsita de simtul valorii si ca aplaud ca un papitoi de paie la tot ce vad pe scena. Uel… think again, my dear…
Cand am iesit de acolo, mi-era greu sa imi dau seama daca a fost o experienta benefica, sau una malefica. Daca m-am “spurcat”, sau daca am realizat ca sunt o fiinta inteligenta intr-o lume in care nu chiar toata lumea este tocmai inteligenta. Stiu ca suna a truism, dar intre o realitate pe care o accepti pentru ca ti s-a spus si stii ca e asa, si intre izolarea intr-o masa de oameni ingrozitor de mediocri… e o mare diferenta.
Acum, ca mi-am revarsat tot naduful, nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun! A, da, mi-am amintit. Oameni buni, e bine sa te exprimi. Dar cand incepi sa te crezi scriitor dupa prima “floare verde de foc ce ma impresori / si ma umpli de comori”, e nasol. Si ce e mai nasol e ca exista oameni care apreciaza sincer fenomenul, transformandu-l invariabil in valoare…