Acum aproape un an eram la Bruxelles. Eram acasa la Crina, un loc care n-ar fi putut fi mai bine de atat pentru momentul respectiv. Ma trezeam dimineata, cu o pisica lenesa la picioare, toata casa era la munca, iar eu imi faceam o cafea la presa frantuzeasca si ma plimbam alene prin livingul inalt. Nu, nu eram in culmea fericirii, asa cum ar putea parea la prima citire, ci intr-o stare jalnica, pe care incercam prin toate mijloacele din dotare a mi-o pondera. Ma aflam in mijlocul unui dezastru sentimental international, departe de casa, fara un job stabil, cu impresia fixa ca toate lucrurile imi sunt ursite sa-mi mearga prost. Lucruri adunate unul peste altul in decursul a multi ani. Aproape ca incepusem sa cred in blesteme. Tin minte cum ma plimbam pe parchetul subred vorbind la telefon cu mama, in timp ce razele de soare se incapatanau sa bata prin ferestrele mari desi era sfarsitul lui octombrie, in Belgia. Simt, inca, gustul acelei cafele si aud pasii mei pe bulevardul belgian pe cand incercam sa gasesc ceva, orice, numai sa gasesc (si am gasit, tin minte, absolut accidental, ambasada Romaniei).
Ramasesem intr-o oarecare pana de plansete, cautam frumosul si bucuria in cele mai mici lucruri din jur (si tin minte ca le-am si gasit) si dadeam mesaje oamenilor dragi. Nu stiu ce asteptam. Nu asteptam nimic, de fapt, sau asteptam totul, o solutie pe care eu nu eram capabila s-o dibuiesc, in cateva cuvinte scrise intr-un mesaj ce avea sa-mi salveze cheful de viata. Poate parea exagerat acum (si mi-e clar ca asa pare celor care citesc chestia asta), insa imi amintesc lucrurile asa cum au fost, iar ele erau cat se poate de dramatice. Poate suna a scuza, si asta poate si e – in contextul in care traiesc – insa e suficient sa te duci tu, cel sau cea care citesti aceste randuri, la oglinda de la baia locului tau de munca si sa te uiti vreo 10 secunde la tine, si o sa intelegi exact de ce am spus lucrurile astea.
Si atunci Lola mi-a scris urmatoarele cuvinte ,,cere si ti se va da”. E un citat. Il reproduc, nu am niciun merit.
M-am intors in Bucuresti cu cuvintele alea in cap. Tin minte pana si zborul – a fost cel mai placut din viata mea. Am refuzat sa iau experienta respectiva si pe altele dinaintea ei ca pe tragedii si am inceput sa cer. De la oamenii din jur, de la mine, de la viata, de la tot. Ceea ce voiam, nimic mai mult si nimic mai putin. Am constientizat CE imi doresc, mai departe de ce imi este impus sa-mi doresc. Atat. A fost atat de simplu.
Si mi s-a dat.
Mi s-a dat exact ceea ce am cerut, ce mi se potriveste, ce trebuie sa primesc.Doar o luna mai tarziu.
Si atat, asta e toata povestea, pe scurt. Poate ca ea e mai lunga de atat, insa am invatat in timp ca povestile care nu pot fi spuse in cateva cuvinte nu sunt povesti adevarate.
Sfarsit.
De fapt nu.
Inceput.

Asta nu inseamna ca trebuie sa dai acest mesaj la 10 persoane, sau sa-ti scuipi in san in timp ce mergi sapte pasi si jumatate in spate si inca doi si trei sferturi pe diagonal stanga in fata. Nu exista vreo reteta. Singurul lucru pe care voiam sa-l spun cu acest post este ca trebuie doar sa iti dai seama ce vrei si sa il ceri cu toata vocea din tine. Suna a program motivational, dar nu e. E doar o fraza aici, la mijloc: cere si ti se va da.