photo credit: Vectorportal
Ura, ce bine, vine iarna şi putem să mergem iar să ne dam. NOT.
Eu nu mă dau. Nici cu placa, nici cu skiul, nici cu rolele (deşi am unele îm balcon, proprii şi personale), nici cu bicla (şi d-asta am în balcon).Nu fac scufundări, nu alerg seara în parc, nici măcar cu înotul nu mă omor, deşi nu refuz o bălăceală scurtă. Scurtă am zis. O să mor în chinuri groaznice. cu arterele inundate de substanţe care mai de care mai nocive şi cu muşchii complet atrofiaţi. Yes, but I WOULD DO IT MY WAAAAAY!
Cu bicicleta am mai rezolvat problema psihologică. A devenit atât de cool să faci chestia asta atât aproape că sunt cool că eu nu o fac. Cu rolele a mai trecut trendu’, scufundările încă nu au prins aşa de mult teren.
Dar – fiţi pe fază – vine iarna. Toţi schiorii tremură de pe acum în chiloţi de fericire, ceilalţi îşi lustruiesc placa sau îşi iau una mai nouă şi mai culă. Peste vreo două săptămâni numai despre asta se va vorbi – mergi să te dai? Unde? Hai sa mergem 2 săptămâni în creierii munţilor din nu mai ştiu ce ţară! Să stăm acolo izolaţi într-o cabană, indiferent ce vor ceilalţi prieteni ai noştri, şi SĂ NE DĂĂĂĂM. Uite cameraaaaa, ningeee, daţi toţi pe camera din Poiana, mass pe messenger, să audă tot feisbucuuuu!
Băi, pe mine nu mă interesează asta. Sunt eu, copilul ăla care nu se juca pititea ca să nu se pună niciodată. Nu mă dau cu nimic. Am clacat to peer pressure, am încercat o dată, nu merge. Vreau să îmi pun nişte doape în urechi cu o tehnologie speciala care să filtreze informaţia pe perioada noiembrie-aprilie. Să îmi scoată toata informaţia legată de schi, placi, telescaun, zăpadă şi aşa mai departe din apropierea timpanului. Şi am nevoie şi de nişte ochelari speciali pentru internet. Să nu se citească, pur şi simplu, toate lucrurile astea.
Sigur, ar fi mai linişte. Şi mai bine.
Frate, când s-a dat legea aia că trebuie să fim toţi cu sportu’ (mai ales extrem) ca să avem viaţă socială şi iarna? Şi dacă s-ar da, eu nu aş recunoaşte-o! Aş trăi în anarhie până în ziua în care s-ar face dreptate, şi proporţia ar reveni la normal. Vorba aia, cu toţii avem hobby-uri, dar ele sunt VARIATE, nu? Asta e frumuseţea. Eu dau bine cu andreaua, tu cu croşeta, Verginica le are cu plantatul de roşii… Dar nu. Vine iarna, hai să vorbim cu toţii cu căţel şi purcel doar de clăpari, powder şi pârtie. S-a scos dopu’ la isterie.
Hate, hate, hate.
Aaaah, I soooo feel you, ma scoate din sarite vria asta. Evident, pentru ca nu reusesc deloc sa invat “sa ma dau” si jur ca de anul asta nici n-o sa mai incerc. Iarna trecuta am impletit o cuvertura cit ai mei se dadeau la Sinaia. Anul asta fac un covor de sala de bal. Sa vedem cine iese mai cistigat.
Eu am facut un grup pe facebook, al celor care nu se dau, in ideea de a gasi alternative sociale la chestia asta, in comun :D. Plus sa scap de sentimentul (nedrept!!!) de alienare
nici eu nu ma dau, dar nu mi-ar trece jamais prin cap sa ii pun la punct de o asemenea maniera pe cei care o fac, si asta in conditiile in care ma simt uber alienata exact in grupul nucleu dur, care se da de nu are aer, toata iarna si uneori si primavara. adica, e treaba si bucuria lor, eu una as incerca sa ma integrez (adica sa invat si sa ma dau si eu) sau sa ignor politicos. poate imi scapa tabloul complet, but it seems oh so much anger for oh such a little thing :).
Da, şi totuşi până la urmă, nu crezi că e mai bine să fii sincer decât să nu? Asta simt, mă agasează trendul ăsta care începe undeva în septembrie cu ,,peste 3 luni ne dăm!” şi se termină în mai cu ,,ultima zăpadăăă”. Intră în sfera mea de acţiune mult mai des şi mai agresiv decât mi-aş dori. Că nu e vorba fix de prietenii mei care în definitiv îşi văd sau nu de placa lor, asta e altceva.
Că e o frustrare respingătoare, că asta mă face nedezirabilă amical vorbind sau altfel, că e prea multă sau puţină anger…nu ştiu. Nu neg. Adevărul adevărat este că asta simt – că am început să detest şi urăsc fiecare beţigaş de ski şi că treaba asta se amplifică de la an la an.
Sigur, la nivel teoretic, aruncă-mi un subiect din ăsta gen ,,cum ar trebui să te comporţi în relaţie cu cei din jur” şi ştiu toate răspunsurile corecte sau …acceptabile să zicem. În practică se schimbă treaba şi uite – ăsta e adevărul.
Sunt egoistă? Fără dubiu. Mă ambalez din nimic? Clar, pentru orice, oricând.
Ăsta e felul meu de a-mi omorî piticii. Fac ceva cu ei. Le caut un sens, fie el cautarea de oameni cu aceiaşi pitici mai mult sau mai puţin frumoşi şi conformi cu politeţea. Mă ajută să nu fac bum în persoană în mijlocul unei discuţii care poate chiar contează. Faptul că se pare că mai sunt şi alţii agasaţi de asta îmi spune că poate nu-s chiar aşa caz de targă.
Şi până una-alta, mi-o trece. Sau nu.
Şi cum ziceam – cu politeţea – asta e o faţă a mea şi n-o să mi-o ascund. Am multe laturi, beneficii şi defecte. Când ceva atinge un prag în capul meu (indiferent cât de social acceptabil sau nu o fi asta) o spun. Băi, nu vă mai suport cu plăcile şi skiurile. Austria şi Elveţia.
Aia e.
propun clubul degustatorilor de vin fiert. my fave activity in zapada :))