Viata mea e ca un computer game. Episoade, situatii, monstrisori… Din cand in cand mai avansez cate un nivel… In timpul zilei e de obicei usor. E ca si cum m-as afla in locuri in care am mai fost, si mai am cate un trick, mai stiu peste ce sa sar, in fine… lejerean.

Seara in schimb, ai de-a face cu cate un monstru – incercare – treaba de genul asta. Cateodata e de bine. Cateodata tai capete fara nici o remuscare, dau cu sange pe pereti si ma culc zambind.

E, de data asta e grava. E ca si cum am de sarit o prapastie fara nici o sansa de reusita. Cred ca e undeva in spate o trambulina pe care o tot ratez, si ma arunc in gol. Si acuma m-am dus ca bolovanu’, nene… M-am aruncat in neant pedaland si urland… Inca n-am atins pamantul dar stiu ca se apropie si stiu ca o sa ma zdrobesc.

Diseara o sa o iau de la capat si trebuie neaparat sa gasesc iesirea catre urmatorul nivel… Saptamana asta… Luna asta…. Anul asta….