>Ce seara, stimati telespectatori, ce searaaa…

>

A inceput intr-un magazin de haine. In drumul spre iesire am incercat sa imi iau geaca pe mine. Am bagat mana stanga, am observat ca am geanta pe mine, am zis ca nu-i problema, iau geaca pe deasupra, oricum geanta atarna undeva dedesubt… dupa ce am varat manuta stanga, trecem la cea dreapta. Eroare. Nu gasesc maneca. Bajbai, bajbai, cu ochii intr-un pulover de pe umeras… In cele din urma ma uit. Geaca era pe dos. Maneca deja imbracata era pe dos si doar maneca dreapta era in pozitie regulamentara (norocul meu, altfel asa ieseam de acolo…si nici nu cred ca observam pana la baiatu’ cu netu’ la care am platit factura in urmatoarele 10 minute). Si acesta a fost doar inceputul…

Asaaa… ajung acasa, ma schimb, ies in oras. Troleu – 61. Pe undeva pe la Leu – chiar in fata caminelor, aproape de statie, zaresc pe geam masina de alaturi – un Ford de teren. Negru, prafuit. Inauntru, o mana de barbat – mana dreapta – imbracata intr-o maneca a unui costum negru, butona un telefon negru in timp ce stanga controla volanul. Telefonul negru atasat desigur la un handsfree. Bai, si asa m-a luat o senzatie apasatoare si nu stiam ce e… si mi-am dat seama dupa vreo 20 de secunde. Mi-a fost groaza de ideea ca viata mea o sa semene vreodata cu cea a tipului din masina. Nu stiu cati ani avea, nu stiu daca era insurat, nu stiu daca era masina lui si nici macar daca era telefonul sau costumul lui, dar mi-a inspirat… nimic. Fad. Gol. Sunet metalic de obiect mic ce cade pe pamant de undeva de foarte sus.

….
…..

In statie la Universitate, asteptand autobuzul, sa ma intorc acasa. Topai de pe un picior pe altul din doua motive: frig si veselie. Sunt foarte vesela, simt ca sunt plina de energie, cumva am impresia ca viata mea abia incepe. Nu am nici un motiv sa simt asta, doar simt. Vine autobuzul, ajung la rondul de la Universitate – accident de masina. Doua masini facute praf. O femeie intinsa pe iarba, salvare. Ii vad doar cizmele femeii – sunt albe. In autobuz lumea spune ca e moarta. Doua femei comenteaza despre ea, ca a traversat neregulamentar, therefore e vina ei. O fata din spatele meu izbucneste: “Auzi, a traversat neregulamentar! Nu vedeti ca masinile sunt facute praf? Era pe locul mortului! Saraca… tampitelor… m-am saturat de bosoroagele astea… Doamne, saraca, era in masina si probabil a intrat altul in ei… cat de tampite sunt babele astea, n-ar mai termina odata”.

Trecem prin dreptul accidentului din nou, de data asta pe partea cealalta… Toata lumea tace… aud din cand in cand cate o soapta care aduce a “…moarta…”.

M-am cutremurat. S-a terminat pofta de viata. Inainte nu ma afectau asa accidentele… oamenii morti… am vazut un batran lovit de un camion in fata blocului… am vazut o femeie facuta praf pe autostrada… dar asta din seara asta m-a terminat, m-a lovit in plex. Imi venea sa plang. Maniaco-depresiva, cum ar spune un cunoscut.

….

2 statii mai jos, la Cismigiu, inca o scena. Autobuzul se apropie de statie… Un catel vine rapid trop-trop-trop dinspre parc. Aproape nu i se vad labutele de repede ce le schimba, desi nu fuge. Parca marsaluieste… Ajuns in dreptul statiei opreste brusc, in acelasi timp cu autobuzul. Usile se deschid, lume urca, lume coboara, si catelul ala cauta pe cineva inauntru. Am clipit, m-am frecat la ochi, am zis ca am halucinatii. Nu, domnule, nu! Catelul cerceta inauntru, cauta pe cineva. Nu e in autobuzul asta. NEXT!


….

Si acum, in miez de noapte, mai aflu una. O poveste urata. Pe care am mirosit-o oarecum, dar pe care am refuzat pana acum sa o analizez, pentru ca am crezut ca oamenii sunt mai buni decat ii stiu eu, si ca probabil numai eu dau peste tradari ca-n filme si crime pasionale…
*****

Intrebarile cu care am ramas in final sunt:

1) Alb… sau negru?
2) Treaba cu prietenia e un mit? Chiar ne f…m toti cu toti si toti intre noi? A ramas chestia asta cu prietenia doar un mit urban? Prietenii sunt ca sosetele – se rup si dupa aia ii arunci/ ii transformi in carpa de sters praful? Probabil sunt o idealista…
3) Pe cine Dumnezeu cauta catelul ala?!