>
M-am hotarat sa emigrez. Nu, nu e de vina traficul. Nu este de vina nici maidanezu’. Nici birocratia, nici coruptia, nici mizeria si nici poluarea. Nici macar tiganii nostri cei de toate zilele. Nici jobul, nici preturile, nici chiriile.
Fac fata cu brio (deocamdata) tuturor problemelor care ii fac pe altii sa fuga spre Blue Air cu prima trotineta aparuta in cale. Dar, tan tan tan, DAAAR, m-am hotarat sa emigrez in tara in care locuiesc femeile din reclama DOVE. Stiti despre ce vorbesc. Dolofanele alea incantate de propriul invelis. N-am facut inca investigatii, dar sunt la un pas de adevar. Numa-numa sa aflu, si impachetez totul intr-o secunda. Sunt o fiinta sociala slaba psihic, labila m-as putea numi – aceasta trestie ganditoare – si pe bune, pa cuvantu’ meu de baza ca m-am saturat sa fiu bombardata zilnic cu informatii conform carora “nu corespund”. Fac teste, calcule, oameni buni, sunt in limitele avizate. Nu-s supraponderala, nici n-o sa mor de colesterol deocamdata. Incap lejer pe usa, imi gasesc inca bluze si nu las urme in asfalt daca nu e vreo temperatura din aia de cod rosu. Da, da, stiu, nici nu ati spus vreodata asa ceva. Nu va refereati la MINE. Cum ati putea sa faceti asa ceva? Doar am o aura de zeitate pe care o intretin cu regularitate la un service din cartier si care ma exclude din clubul renegatelor. Plus ca sunt de fata, deci sunt dublu-exclusa din discutie…
Dar, desi am stabilit din start ca nu despre mine este vorba, si ca purtam o discutie principiala, de dragul palavragelii zic sa va dezvolt…
Sunt bombardata zilnic de informatii de genul “cata curu’ are” (despre o gagica de pe strada, super buna sa mor eu), sau “mama, cat erai anu’ trecut, m-am speriat cand am vazut pozele” (despre o amica care anul trecut arata cat se poate de bine; pentru un plus de savoare, discutia avea loc undeva la masa, prinzandu-ma cu un carfof prajit fix intre masele).
Nu, domnule care te uiti deja cu ochii mijiti la monitor – nu vreau SA VA CENZURATI CA SA MA SIMT EU BINE. Da, e adevarat ca sunt stapana universului, dar nu sunt atat de fraiera ca sa va si arat asta. Muhahahahaha!
Revenindu-ne din paranteza. Nu faptul ca dumneavoastra, draguti telespectatori, nu va cenzurati in exprimare lezandu-mi astfel personalitatea de catifea ma deranjeaza. Deloc. Nu stiu cand o sa vina ziua cand o sa pricepeti lucrul asta, eu inca mai sper… Ma deranjeaza simplul fapt ca acest issue exista. Ca sunt expusa lui, si ca ajung sa pic in drame existentiale absolut stupide fara nici un motiv. Ca perceptia publica este din ce in ce mai deformata, si ca prima valoare din clasamentu’ romanasului este cifra de pe cantar. Ca ajung sa-mi sara nervii pe tavan din te-miri-ce ar avea legatura cu acest subiect. Ca, pana la urma, am dezvoltat un mega complex pe tema asta. Sunt dusa cu pluta? O, DA…! Sunt paranoica? CEA MAI. Am dreptate? Absolut.
Ca sa exemplific, am gasit ceva pe un blog. De la o expata. Din coincidenta. Azi. (Not to mention how gorgeous most of the women are. I’m sure that there are homely Romanian women here, but they must keep them chained in the attics or the basements, because, honestly, so far I have never seen any on the streets of Bucharest.) Deci, revenind. Nu vreau sa fiu inchisa in vreun beci de teama ca nu corespund modelului social. Un motiv in plus de emigrare.
In final va rog frumos sa nu sariti pe mine cu chestii mega cliseistice de genul “e important cum te simti tu cu tine”. Eu m-as simti foarte bine cu mine!! Problema e ca nu sunt lasata.
Mentiunea 2: daca vad ceva comments anonime cuprinzand ceva de genul ” mbiiip complexata”, nu o sa le public. Ma oftic usor, plus de asta nu e cazul 😛 Am uitat sa zic ca nu recunosc nimic. In general. De fapt eu la ora asta dorm, sa fim bine intelesi.
Si ca nota de final: doresc sa emigrez dintr-o tara in care absurditatea imi creeaza depresii. Normal ca nu sunt eu nebuna. Sistemul e de vina (wink).
Buhahahaha!!!
Multumesc.