Sau ce am înțeles eu din Palme d’Or-ul de anul ăsta. Trebuie să știți, mai întâi de toate, că n-am făcut niciun pic de research înainte de a da play. Habar n-aveam despre ce e vorba. Știam doar că e ,,filmul ăla cu Brad Pitt de la Cannes”.

Și iată ce notez:

Filmul a evadat, împreună cu Pina, din muzeul de artă contemporană, fugind apoi pe câmpii și fluturând stegulețe galbene și indigo împreună. Diferența e că de Pina știu sigur că mi-a plăcut (poate reușesc totuși să leg două-trei vorbe și despre asta în curând).

Filmul face eforturi să împace și capra-religie cu varza-știință. Avem geneza universului, apariția și dispariția dinozaurilor, evoluția (simbolistic, animalul care evoluează după dispariția dinozaurilor e un șarpe – sau doar eu m-am gândit la asta?), dar personajele comunică continuu cu un dumnezeu care-o fi el, iar finalul e fie o metaforă a vieții fie viața de apoi în sine (iaca că n-aș putea să vă zic asta). Apoi – că e o poezie de aproape două ore jumătate. Muzica, lumina, unghiurile de filmare sunt toate foarte frumoase. Așadar, e o poezie frumoasă. Și lungă. Lungă rău. Că nu există o poveste – e doar amprenta copilăriei, așa cum rămâne ea în memoria unui adult – fratele de care am fost foarte atașați și care a murit prematur, tatăl autoritar, descoperirea sexualității, răul făcut involuntar animalelor. Jocurile și invențiile din fața casei. Sigur, printre vignetele astea plutesc și alte detalii, umplutură, alte puncte de vedere, fond sonor. Filmul nu are o morală, nu spune ceva anume. E despre tot și despre nimic – cred că asta descrie cel mai bine Tree of Life. Și nu despre nimic în sensul Seinfeld…

Și de aseară mă tot zbat să-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu. Dacă mă declar deschisă acestui tip de cinematografie sau, din contră, intru în tabăra celor care nu înghit asemenea pelicule (cât or mai fi pelicule) pretențioase. Și n-am ajuns la un răspuns. Iaca, asta e buba artei contemporane – e interesantă, e nouă, naște emoții, dar uneori nu știi sigur dacă ți-a plăcut sau nu.

Uitați-vă și voi (dacă aveți nervi și tutun, sau ați fumat ceva – în cazul ăsta cred că filmul are o grămadă de noi sensuri :P). Concluzia la care veți ajunge e fie că ați aflat ceva nou despre voi, fie că v-ați pierdut iremediabil două ore și jumătate din viață. Sau veți rămâne, ca mine, prinși între aceste două concluzii.