>
…cel putin asa ii spunea mama. Era o tanti unguroaica, care statea pe Eremia Grigorescu si care vindea acadele in curtea scolii. Erau acadelele alea in forma de cocosei – galbene sau maro (in functie de cat de arse erau acadelele), puse pe scobitori. Le tineti minte? Sau – mai bine zis, voi aveati o acadelista a voastra?

Am intrat in discutii mai amanuntite cu ea pentru ca pana prin clasa a 3-a (cand chipurile am crescut mare) ma trecea mereu strada. Eu eram un copil foarte cuminte din punctul asta de vedere. Adica – mi se explicase ca e periculos sa traversez singura bulevardul (nu era semafor), asa ca stateam acolo si asteptam sa vina cineva cu care sa pot trece strada, chiar daca strada ar fi fost pustie. Nu era asa o drama, ca stateam de obicei cu Dorina (care locuia pe Dumbravei, la 100 de metri de trecerea de pietoni). Si stateam acolo si tocam marunt cate-n luna si-n stele (ce, exact, chiar nu-mi pot aminti) pana venea cineva sa treaca strada. Moment in care ma duceam si abordam persoana (daca nu imi parea prea dubioasa, caz in care il asteptam pe urmatorul). Mai exact, ii ziceam “nu va suparati, ma treceti si pe mine strada?”. Evident, toti se inchinau. Si imi implineau doleanta cu comentarii gen “ce copil cuminte”.

Asa si cu acadelista. Cand o prindeam intorcandu-se acasa, eram salvata! Aveam cu cine traversa by default. Imi povestea tot felu’ de chestii despre limba maghiara, si cat de frumoasa e (in fine, n-am reusit niciodata sa o gasesc macar… neutra. Mi se pare o limba urata).

Intr-o zi, acadelista si-a facut o anexa la casa. Mama zicea ca din banii nostri pe acadele. Eu ma indoiesc…