Când m-am gândit să repornesc blogul ăsta, dar și când am hotărât că e cazul să rămân pe propriile picioare, m-am gândit mult care vor fi primele subiecte pe care le voi aborda. Era clar momentul în care urma să dezvolt un punct de vedere legat de publicitate. Cât de mișto e în publicitate, cât de nașpa e. Cât de cool e, versus cât de artificial e. Ce cred eu despre oameni, ce nu cred eu despre oameni.
Nu că aș fi eu vreo mare vedetă, dar era un pas normal. Când se fac schimbări, se emit și opinii. Că așa se cade. Când iei câte o decizie schimbătoare de viață și ai o minusculă audiență, cum încă sper eu că mai am aici, se obișnuiește să scrii despre revelații personale, despre lucruri pe care până acum nu le-ai putut spune- și uite că acum poți da frâu liber nervilor și imaginației și poți elucubra infinit despre ce crezi legat de trecutul tău.

Și plănuisem îndelung un post ca ăsta pe care mă pregătesc să-l scriu. Numai că – nu știu cum – viața m-a luat pe nepregătite (duh, ca zăpada pe Oprescu și Videanu și toți prietenii lor) – și mi-am văzut de altele.

Și de fapt ce voiam eu să spun când am plecat din publicitate, printre altele, era că port un enorm respect ultimului loc de muncă în care am activat. Care conține niște oameni cum industria asta discutabilă nu prea mai are.

Și voiam neapărat să scriu pentru oricine ar fi interesat să afle vreodată cât de mult respect port eu lui Robert Tiderle și celorlalti colegi pe care i-am avut în ultimii doi ani la Papaya Advertising. Că e mult rău și nu prea am cuvinte să exprim asta. Și că nu vreau să transform o postare de gen într-o lamentare dubioasă și vreo odă de prost gust, ci doar voiam să fie public. Că e singurul loc – experimentat de mine -, în care încă se face publicitate ETIC în prispa noastră. Că orice părere aș avea, exprimată în scris sau verbal, despre publicitate în general, despre capitalism, consumerism, oameni și persoane, Papaya e un capitol separat. Pe care nu voi vrea niciodată să-l amestec în discuții vagi sau urâte.

Am lăsat spațiu de paragraf acum și m-am gândit vreo cinci minute. Ce să mai spun. Că la mine scrisul așa funcționeaza – deschid un câmp și apoi scriu. Și se mai întâmplă (cam des, din păcate) și să mă uit tâmp la o pagină și să nu știu ce să fac în continuare cu ea. Ca acum.

De fapt voiam, prin acest post tardiv și foarte prost scris (iertare), să mulțumesc pentru ultimii doi ani.

Și cam atât. Cu mult respect. Și mulțumiri.

Eu.