> Despre blu-ray am mai vorbit. Ca e de vreo 5 ori mai mare ca un dvd, ca vedem HD pe el si ca apparently e inventie romaneasca. In plus, ar mai fi de spus ca nu sare, nu se zgarie and so on and so forth. E un soi de superdvd and no electro-kryptonite for it. Prima oara cand mi-a spus cineva ca a vazut un film pe blu-ray se intrerupea din vizionare din 15 in 15 minute ca sa imi spuna cat de tare e, cat de “laser-frate” e, cum poate sa se vada si sa se auda si asa mai departe. Era duminica, eram singura acasa – no blu-ray si no money, deloc amuzant. Si nu, nu glumesc. 🙂
Acum – se pare ca Prooptiki (baietii de la care inchiriam eu vhs-uri pe vremuri) au adus si la noi filme pe blu-ray. Lista e destul de lunga. Am ales sa discut despre unul dintre filmele mele preferate, si anume “Closer”. Ma intreb daca e cineva care sa spuna ca nu i-a placut filmul asta. Pai da, nu se poate. Pentru ca e atat de… crud, si surprinde atat de bine tot ce e mai rau si mai bun in fiecare, natura umana, incat n-ai cum sa te uiti si sa nu te miste macar un pic. Macar un pic de tot. Cat de mult poate sa simta un om, cat de putin… Cat de usor sau de greu e sa inseli si cum faci sa-ti revii. Cum e sa urasti pe cineva si mai ales cat tine ura? E mai lunga si mai puternica decat iubirea?
Multa dezamagire. Dezamagire in cantitati industriale. Cat de usor esti de dezamagit? Crezi ca greu? Poate ar trebui sa te mai intrebi o data. [ aici fac o paranteza. mi-a spus cineva acum cateva luni ca “e cel mai usor sa fiu dezamagita”. Gresit. Cel mai usor e sa nu te implici. E foarte greu sa-ti asumi o noua dezamagire, desi pare solutia facila la prima vedere. 🙂 ]. Cat la suta e joaca si cat la suta e implicare? Cat putem suporta, de fapt? Care sunt limitele reale pe care le avem?
Poate nu stiti, dar “Closer” a fost mai intai o piesa de teatru. Mi-as dori tare mult sa o pot vedea.
Imi plac toate personajele filmului. Si toti actorii. Un Jude Law jucand un personaj mult mai slab decat eram obisnuita, cu multe slabiciuni, parsiv, patetic chiar. Un Clive Owen extrem, o Julia Roberts sincera (mi-a parut mie) si o Natalie Portman extraordinara – desi nu-s o fana a ei. (in fantomele lui Goya, de exemplu, mi-a parut de-a dreptul… neconvingatoare).
O Londra rece, dar si calda. Insensibila si totusi pasionala, dar foarte contemporana. Priviri cu multe subintelesuri. Si intrebarea care ramane – pana la urma… cat de mult e in regula sa ne apropiem unul de celalalt?
Finalul mi se pare foarte tare. Legea junglei. Cineva trebuie sa fie sacrificat si altcineva trebuie sa treaca mai departe. Aparentele inseala si fiecare zi este un pretext pentru o revenire in forta. Sau pentru a face ceva extraordinar. In plus, da un aer de actiune circulara filmului. Si stiti cat de mult imi plac mie cercurile bine inchise. Closed. 🙂
Closer e unul dintre putinele filme la care ma pot uita on and on and on. Si tocmai de aia mi se pare unul dintre filmele de cumparat si de tinut in casa, ca o carte.
Prima oara cand l-am vazut era acum 4 ani (? din cate imi amintesc). Si tin minte ca dezvoltasem o obsesie chiar si pentru coloana sonora de mai jos. E de vene, va previn:
… until i find someone new….
Am mai terminat cu un articol pentru concursul Pcnews. De data asta o ocazie numai buna de a va povesti cate ceva despre un film pentru care aproape ca am sentimente. 🙂
