>Am citit in seara asta undeva pe un blog ultimul vers din poezia asta:

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Este, asa cum ati recunoscut probabil deja, vorba despre Blaga. Ei bine, cu asta ma adormea mama cand eram mica. Cu Poemele Luminii, din care poezia asta era preferata mea.

Da, imi citea si povesti. Pe unele le inventa si pe altele mi le citea. Cele pe care mi le citea erau scrise de Vladimir Colin. Le stiti? Ce frumoase erau… Aveam o carte foarte veche, mult mai veche decat mine, din care ramasesera doar paginile si careia i se improvizase coperta din dosar. Pe care eu am desenat-o cum am vrut. Si cartea avea paginile ingalbenite si mirosea a … carte si avea din loc in loc cate o pagina cu ilustratii asa frumoase cum n-am mai vazut de mult. Erau niste ilustratii vagi, simboliste, nu naive – cum am vazut apoi in cartile de mai tarziu. Cartea se numea “Basmele omului”, cred. Imi amintesc un singur titlu – “Slava, fiica pamantului”.

Mmm… da’ ce m-o fi apucat, mai nene?