>Adica ascultam melodii triste cu lumina stinsa si sufeream. Cam cum sunt astia emo acum. Adica eram o mica emo. Nu ma taiam si nici nu-mi dadea prin cap sa fac asemenea chestii (m-am gandit doar la pastile prin clasa a 9-a, dar eram doar teribilista, n-as fi facut asa ceva ever), dar sufeream mult, si eram foarte neinteleasa. Ziceam eu. Cand am mai crescut un picut am trecut de la Sam Brown si alte siroposenii la The Who si al lor “Behind Blue Eyes”. Fumam pe geam, cu usa de la camera incuiata, si imi imaginam ca melodia e despre mine. Ca doar am ochi albastri – duuuh… De aia remake-ul Limp Bizkit m-a lasat complet rece. Cand altii ascultau in delir pe biscuitii respectivi, eu ma simteam in lumea mea nemuritoare si rece, pentru ca suferisem cu ceva ani inainte pe ORIGINAL.

Si am dat pe YouTube peste clipusorul asta cu Dr House. O noua placere vinovata de-a mea. Da, recunosc, imi place si mie de mor tipul asta cinic, uratel si schiop.Adica Limp (ce ironie). Admir felul (halul – pozitiv zicand) in care e construit personajul asta. Cel mai tare personaj neo-romantic. Sunt fascinata, ce sa mai.