photo credit: mackenzienicole

Citesc cartea lui Kundera. E un pasaj care ma face sa zambesc, pentru ca imi aminteste de o chestiune recenta. De un gest despre care sustineam ca nu ma caracterizeaza, dar pe care totusi l-am comis intr-un moment de impulsivitate. Si pe care… nu-l regret, ca pe niciunul din lucrurile pe care le-am facut in momente de impulsivitate.

Omul cat traieste-nvata. Mai ales despre el.

“Ceea ce mi-am dorit mereu, inca din tinerete, din copilarie poate, a fost cu totul altceva: prietenia ca valoare si mai ales mai presus de oricare alta. Imi placea sa spun: intre adevar si prieten, aleg intotdeauna prietenul. O spuneam ca provocare dar o gandeam la modul serios. Astazi stiu ca aceasta maxima e perimata. Putea fi valabila pentru Ahile, prietenul lui Patrocle, pentru muschetarii lui Alexandre Dumas, chiar si pentru Sancho, care era prietenul stapanului sau, cu toate galcevile lor. Dar nu mai este pentru noi. Merg pana-ntr-acolo cu pesimismul, incat acum sunt gata sa prefer adevarul prieteniei.”