All posts by Andrada

me and my friends, nostalgii

>Intrebare

>Ma intreba acum ceva timp o persoana de cand nu mi-a mai fost dor de cineva. Si n-am stiut ce sa ii spun. Dar am realizat ca imi e dor in fiecare seara… de mine. Parca am plecat undeva – al dracului de departe !!! – unde nu exista telefoane, internet, fax, posta si nici macar porumbei voiajori, si m-am lasat singura aici… Si ma chinuie dorul de mine in fiecare seara, in fiecare nenorocita de seara.
Nu inteleg de ce nu imi scriu, de ce nu imi dau un semn (pentru ca eu nu stiu de fapt ca acolo unde am plecat nu exista telefoane, internet, fax, posta si nici macar porumbei voiajori) , ma intreb daca m-am uitat… Oare o sa ma intorc vreodata? Sau astept o himera, o tampenie? De fapt am existat vreodata asa cum ma tin eu minte? Sau mintea mea m-a creat asa cum cred ca eram?

Asa ca da, raspunsul la intrebarea ta este : imi este un dor groaznic de mine, chiar in secunda asta.

divagand, Fighting with you, me feeling like shit

>Sunt confuza

>
…din nastere. Si dupa ce ca sunt nascuta cu tendinta de a complica orice lucru, cat de simplu ar fi el, ma mai confuzeaza si oamenii din jur. Nu ma mai suciti atata! Sunt suficient de sucita in mod natural. In fiecare dimineata, in loc sa am minte limpede, ma simt de parca abia am coborat din montagne rousse. Am apoi un moment vag de optimism, ies pe usa cu ochelarii de soare pe ochi si castile bine infipte in urechi (asta ca sa nu ma doara atat de tare realitatea) … si ma pacalesc ca o sa am o zi frumoasa. Dar mai mult de o ora-2 nu dureaza niciodata.

Sunt atat de confuza incat nu pot face diferenta intre usa de la veceu si aia de la balcon (si de aici, va imaginati, o gramada de complicatii 🙂 ). Nu imi dau seama daca e frig sau cald, nu imi dau seama daca vreau acasa sau nu, nu imi dau seama daca imi place o persoana, daca o detest sau daca imi e total indiferenta. E atata ceata in jur incat ma mir ca nu mi-am rupt inca picioarele pe strada.

Partea cea mai proasta este ca in ultima vreme confuzia ma face si trista. Si, in continuare, sunt atat de confuza incat nu imi dau seama daca imi place sa fiu trista, daca urasc sa fiu trista sau daca pur si simplu imi este foarte indiferent ca sunt trista.

P.S.: Ca sa parafrazez un om suparat si foarte mincinos din nastere, sunt o NBC…

me and my friends, nostalgii

>Unii se mai si casatoresc

>
Zdob si zdub, uite ca am ajuns si pe la Sinaia… Plin de shiny happy people, pentru ca spre mirarea tuturor n-a fost furtuna ca in restul tarii… E drept ca prima impresie despre cota 1400 a fost una.. destul de cetoasa ca sa zic asa, era ca pe Streets of Philadelphia, nu alta… Noroc ca a iesit soarele si n-a fost nevoie de nici o zgribuleala, ci doar de dor de ochelarii de soare uitati in hotel. Dupa ceva timp ne simteam in fata manastirii ca-n Puerto Rico…asta in timpul “sesiunii foto”, evident ca inaltele fete bisericesti nu pareau bronzate sau ceva…

Dupa inaltatoarea experienta bisericeasca, ne-am schimbat, parfumat, alea alea, si ne-am ingramadit pe scari spre mancarica. 🙂 Si spre alta sesiune foto, desigur. Intre atatea fustite, rochite, paiete, chestii trestii , mirele dedica probabil toate melodiile pe care le auzea “to all the girls I loved before”. Ca deh, odata ce ajungi la “Love of my life”, si faci Nunta a la Pheonix, cam gata.. s-a cam terminat…

Dupa ce ne-am simtit toti binecuvantati cu Blaze of Glory, de realizati in viata si fericiti (mai mult sau mai putin) ce suntem, ne-am pus pe alcoolizat, digerat si dansat de nebuni, ca asa e frumos…

Cei doi “personaji principali” sunt deja pe highway to hell, cu viteza maxima, dar ce mai conteaza cand esti thunderstrucked si mai ai si un Personal Jeasus langa, sa te tina in mana cand te dai de-a dura de nu mai stii de tine?

In concluzie, Vero, saru’mana pt artificii si mai ales pentru inghetata. Oana a vrut sa luam toata lada in camera, dar am reusit sa ne abtinem (cu greu).

nostalgii

>Dorinta de 1 Iunie

>Ca incepe luna. Si ca vine ziua mea. Ca e si ziua copilului, asta e un fel de bonus. Ca doar nu degeaba am reactii de copil tampit, tre’ sa am si beneficii din asta. Unul ar fi ca I get to celebrate 1 Iunie cu restul pustimii cu numar mic de circumvolutiuni.

Si ca sa zic si eu in sfarsit ce vreau mai mult si mai mult, uite ca zic: as vrea sa nu mai am asteptari. Nu imi plac asteptarile. Nu imi place sa astept autobuzul, nu imi place sa astept plecari sau sosiri, nu imi place sa astept sa fiarba apa cand fac cafea la ibric, nu suport sa astept telefoane sau sms-uri. Si cel mai tare si mai tare urasc sa astept reactii ale oamenilor. Care nu se intampla, ca sa zic asa.

Pueril, nu?

funny shit, la strada

>A man with a plan… sau … a woman with a mascara!!

>
Trebuia sa decontez taxiul. Deja intru in faliment, la dracu, nu mai e cazul sa fac pe doamna. Si ma uitam neputincioasa la taximetristul care imi explica ca nu are stampila. Ma rog, de fapt nu avea tush pentru stampila. Citind disperarea in ochelarii mei, ma intreaba ” ai tu cumva tush la tine si nu stiu eu??”. Si da, draga taximetristule, am tus. TA-DAAAA!!! Un rimel pe finish, al carui pret este cat o cursa cu taxiul din Militari in Dorobanti. Niciodata periuta unui tub de rimel n-a atins felul ala suprafata unei stampile… Moment memorabil…
Finalul: “ar trebui sa tin si eu un d-asta in torpedo, sa-l am de rezerva…”.
E cam bine sa am bani de mancare la pranz…

la strada, rasu'-plansu'

>De ce mi se intampla mie asta?!

>Ma distreaza maxim vorba asta cu “de ce mie?”. Eram azi in statia de autobuz si ma uitam la cele doua doamne/ tanti surori de 60 si ceva, cu palariute de pai, cu bijuterii, machiate, oarecum distinse, care stateau cu niste pancarte in maini si povesteau oamenilor din jur cum sunt otravite de oameni corupti care vor sa le scoata din casa lor nationalizata, aceiasi monstri care au omorat-o si pe “maicuta noastra perfect sanatoasa”. Si in timp ce auzeam pomelnicul de generali, medici si alte somitati corupte, si de “gruparea infama din ministerul internelor” croita cu misiunea clara de a arunca in strada cele doua babute, stateam si ma gandeam :”Doamneee, cum dau peste toate chestiile astea? Oare ma cauta? Care e faza?”. Si deodata imi dau seama ca nu-s singura in statie, si ca ceilalti oameni la fel de siderati de prezenta celor doua persoaje probabil au mai trecut prin experiente similare si se intreaba acelasi lucru. Sau… poate ca au creierele atat de sterilizate de viata incat nici nu mai reactioneaza la chestii de genul asta. Hm…Si totusi… cum naiba mi se intampla mie toate fazele astea??

me feeling like shit

>Man down, man down….

>M-am deprimat intr-un hal fara de hal… dupa o saptamana care a mers dubios de bine, asta a inceput dezastruos… numai vesti de vesti, revelatii peste revelatii, lipsa de bani… am iar senzatia aia de ajuns la fundu’ sacului… aia de imi vine sa inchid ochii si sa adorm cativa ani si sa ma trezesc cand o sa fie mai bine.
Sunt confuza, am decizii de luat, si nu vreau sa am decizii de luat… Imi vine sa plang, ceea ce e chiar nasol. Cand imi vine sa plang fara motiv, e extrem de nasol. Ma simt de parca as fi un barbat panicat care nu pricepe de ce-i bazaie nevasta.Nu ma pot stapani si imi vine sa-mi dau palme. Si mi-e cu adevarat frica doar de faptul ca o data ce am intrat in starea asta imi va fi foarte greu sa mai ies din ea…

jobbish, me and my friends, rasu'-plansu'

>Joaca de-a injuratura cool

>
Citeam ceva mai devreme blogu’ tinerei sperante, si mi-am dat seama ca si eu pacatuiesc, ca si ea, prin lipsa de injuraturi. E cool sa injuri. Capcana e ca trebuie sa folosesti numai injuraturi cool. E si mai uncool sa injuri cu injuraturi uncool decat sa nu injuri deloc… Imi este foarte rusine, dar, dragi tovarashi cool, acesta este motivul. Mi-e sa nu dau in extreme uncool, gafand cu cine stie ce injuraturi expirate de acu’ doi ani… Vai, ma inrosesc numai la gandu’ ca o dau in vreun “mancatzash” sau ceva… si ma fac de ras..E mai bine sa fac pe mironosita… E safe. Safe is cool.

Ma retrag cu umilinta,
Sfanta Filofteia.