L.E.: Am sters initial articolul, vazand ce am provocat incercand sa-mi explic un sentiment. Acum m-am suparat din nou pe mine si pe faptul ca nu stiu decat sa-mi iau jucariile si sa plec, si iata ca il republic. Toate comentariile, insa, au disparut. Daca vreti sa le refaceti, do your thing. Eu am obosit. Imi pare rau ca n-ati inteles esentialul. Poate nu mai stiu sa ma exprim… asta ma pune pe ganduri. Nu doream sa provoc o reactie anume desi tonul meu poate asta a inspirat. Eram furioasa pe un fenomen prin care trec in ultima vreme, pe care chiar nu vreau sa-l fac public. Asa ca am decontextualizat fara sa stiu ce-mi asum facand asta si iata ca m-am trezit cu toata diaspora cu orgoliul ranit facand exact ce speram sa nu faca. Adica sa se simta.
Eu una stiu sigur ca-s egocentrica. E unul dintre cele mai mari defecte ale mele, (imediat dupa impulsivitate si imaturitate). Sunt ceva mai linistita acum, stiind ca fac parte dintr-o comunitate ampla.
Evident ca sunteti liberi sa comentati. Eu insa n-o sa mai raspund.
Spun inca din prima fraza -ca sa fie clar pentru toata lumea. Nu incerc sa fac vreo critica cuiva anume, si nici nu imi doresc contraargumente. Am fost si voi fi implicata in destule discutii de gen incat sa nu mai vreau sa mai aud asta. Nu bat saua sa priceapa iapa. Nu ma refer la CINEVA sau la mai multi cineva. E vorba doar de mine.
Vreau sa fac un statement socant. Stiu. Socant. Dupa ce vi s-a facut deja pielea de gaina citind titlul, confirm acum – da, eu vorbesc serios. Sunt eu, aia care o sa stinga lumina aici in orasul asta imputit pe care il detestati cu totii.
Nu ma intelegeti gresit. Repet – nu e o judecata. Cunosc o gramada de oameni care au plecat si care au avut motive sa o faca. Bon. Ca au simtit o chemare aparte pentru un anumit loc, ca au avut o oferta buna de job, ca urmeaza un curs, ca s-au indragostit. In fine, exista motive. Si toti imi sunt dragi si nu caut cearta si nici resentimente. Eu nu despre asta vorbeam si nici nu sustin ca niciodata in viata mea n-o sa plec de aici. Ca asta n-am de unde sti.
Vreau sa zic doar ca atata timp cat nu am vreo oferta-surpriza de munca, atata vreme cat nu ma casatoresc la Helsinki, atata vreme cat n-am ramas singura pe lume aici si pur si simplu am nevoie s-o iau de la capat in cu totul alt loc, atata vreme cat nu am visul de a trai langa o padure de o anumita specie care nu creste aici, sau pe malul unui ocean care nu are tarm in Romania, atata vreme cat… etc, eu nu vreau sa plec. Nu vreau sa plec din locul asta pestilential, cum vreti voi sa-i ziceti, pe care eu il numesc casa doar pentru ca m-am saturat de ALTII. Daca toate popoarele astea din lumea asta s-ar fi carabanit in tari mai misto atunci cand le-ar fi fost greu stau si ma intreb care ar fi fost situatia. Da, sigur, au fost mafiotii care au plecat din Italia in State. Alti destepti. Si macar atunci America aia era un soi de taramul fagaduintei pentru toti saracii din lume. Care acum au dus lumea-n criza, dar sa nu ne infierbantam prea tare.
Am inceput sa aud atat de des “bai, m-am saturat eu vreau sa plec” fara niciun motiv convingator din punctul meu de vedere, incat…
Bine, ma… duceti-va cu totii acolo in locul ala unde cresc cainii cu covrigi in coada. Unde, sigur, e mai usor. Si unde oricum sunteti mai deschisi si mai toleranti, ca doar sunteti musafiri. Si oricum toate chestiile rele sunt “exceptii”.
Repet – nu vreau comentarii cu milioane de argumente legate de pitzi si de manele si de mizerie si de politicieni. Discursuri stiu si eu sa fac. Doar ca sunt acum intr-un soi de dispozitie a la Alexandra Svet, asa, mai putin pasiunea pentru team building, parul indreptat cu placa si expertiza in power point.
Imi place casa mea, imi plac prietenii mei. Imi place ca pot merge la teatru ca sa vad piese intr-o limba pe care o inteleg si mai mult de atat – o simt. Imi place limba mea. Imi place ca pot vedea filme subtitrate inca. Imi plac locuri in orasul asta mizer, in aglomeratia asta urbana fara noima. Imi plac oamenii care nu renunta usor. Imi place viata traita alert si n-o sa-mi placa niciodata linistea deplina. Decat pentru – sa zicem – un timp scurt. Cand o sa-mi placa linistea o sa ma mut la Cluj. Sau intr-o casuta din…Ardeal, sa zicem. Nu stiu. Sau poate o sa ma mut undeva in… Guatemala, pentru ca acolo ma va duce viata. Sau poate la Paris. Sau poate in Havana. Dar asta se va intampla pentru ca asa se va intampla.
De calatorit cu siguranta voi calatori mult.
Dar mai scriu o data cu majuscule de data asta, ca sa fiu sigura ca se citeste si de departe NU VREAU SA PLEC DIN ROMANIA DE DRAGUL DE A PUTEA SPUNE CA AM PLECAT DIN ROMANIA, pentru ca in Romania e urat si pute, si e tigani si e mizerie iar eu sunt prea fina si prea occidentala pentru treaba asta.
Aici am parinti, aici am prieteni. Aici e tot ce mi-e mie drag, asa handicapat de-un picior si cu un termopan langa un vestigiu cum e locul asta. Si pana n-o sa-mi dea careva un argument al dracu’ de bun sa ma car de aici, n-o sa se intample. N-o sa-mi iau campii.
N-am fost niciodata nationalista. Nu dau doi bani pe nationalism. Dar nici nu inteleg de ce mi-as taia radacinile doar pentru ca altii fac asta. Sau pentru ca altii mai rai ca mine traiesc aici. Sunt foarte flexibila. Ma adaptez. Dar am niste radacini si nu ma joc cu ele doar pentru ca “m-am saturat de Bucuresti, tu mai suporti?”.
Ce? Daca mai suport mai exact ce? Sa-i vad pe ai mei once in a while cat suntem cu totii in viata, sau sa am cei mai buni prieteni din lume? Sa imi iubesc casa chiar daca in scara se joaca uneori barbut cand e frig afara?
Da, sincera sa fiu mi s-a luat un pic sa aud lamentari despre ce bun sunt eu ce rai sunt altii. Da’ asta e un pic din alt film.
Lumea e facuta de oameni. Si daca voi toti astia de care zic acum decideti sa plecati, este la fel de mult vina voastra pentru halul in care e tara asta ca a clasei politice, ca a manelistilor si ca a mitocanilor. Nu va mai cautati scuze. Puneti pietre la temelia idiocratiei care se instaureaza incet-incet aici la fel de abitir cum o fac astia care o practica. Plus – nu cred ca e nevoie sa pleci ca sa-ti dai seama ca stilul tau de viata e gresit, ca nu e normal sa te stresezi aiurea si ca ar fi bine sa te grabesti incet. Pentru mine n-a fost nevoie.
Daca toti germanii ar fi zis ca sunt de fapt suedezi, daca toti rusii s-ar fi dat chinezi, daca daca…
Ma rog.
Nu mai stiu ce sa mai zic. Decat ca nu vreau sa plec din Bucuresti si nu vreau sa plec din Romania. Nu acum. Nu daca nu am de ce.
Si inca ceva. Cred ca m-am plimbat prin destule tari, doar in Europa, recunosc. Da, e frumos. Imi place Amsterdam, imi place Praga, imi place Venetia, Imi place Bruges, imi place Barcelona. Imi place Porto. Imi place Parisul. Imi plac mai multe locuri decat imi pot aduce acum aminte si visez sa vad de 100 de ori mai multe. Si poate, intr-o zi deciziile pe care le iau ma vor duce intr-un loc sau in altul. Dar nu pentru ca m-a intrebat intr-o zi cineva “auzi ma, tu nu te-ai saturat” si atunci eu m-am revoltat si m-am gandit ca daca toata lumea zice asa o fi si atunci hai sa plec si eu. Si ca sa-mi termin ideea -cand m-am intors din toate locurile astea absolut minunate pe care le-am vazut si am bagat cheia in broasca si am pus bagajul jos, m-am gandit ca sunt foarte fericita sa fiu din nou acasa.
Asadar doua rugaminti. 1) nu-mi povestiti ce greu va e voua si de ce vreti sa plecati. Sunt satula. 2) nu ma mai intrebati cum de mai suport. Pentru ca mi-e cat se poate de bine. In ciuda faptului ca n-am niciun venit in prezent si nici vreo idee ce-o sa fac in viitorul apropiat. Si mai cred ca binele asta ti-l mai faci si singur si abia dupa aia incepi sa dai vina pe altii.
Mda, a murit Pruteanu si am aparut eu. Sa trecem peste paranteza. Iubitilor. Atunci cand aveti un substantiv masculin la plural care e urmat de un adjectiv – si acel adjectiv pentru ca se acorda in gen, numar si caz cu substantivul va avea un i in codita, atunci va rog eu MULT DE TOT – TINETI MINTE CA E UNUL SINGUR. Daca mai vad mult “ochi albastrii” ma iau cu mainile de cap si fac crima de om nevinovat. Mah, si sunteti multi puzderie. Si nu zic de astia care n-au dat pe la scoala, zic de voi astia cu pretentii de eruditi. CHIAR SI DACA E ARTICULAT, ARTICOLUL SE DUCE LA SUBSTANTIV – ADICA OCHII ALBASTRI. Doar daca bagati vreo inversiune d-asta smechera, adica daca faceti vreo poezie vreunei domnisoare si vreti s-o bagati p-aia cu Albastrii-ti ochi – atunci pentru ca adjectivul o ia in fata substantivului – lucru mai rar intalnit in limba romana, aceasta limba straina despre care acum aflati chestii noi (si nu chestii noii), ei atunci pasati articolul la adjectiv si nu-l mai puneti la substantiv. Ca regula generala, CINE E PRIMUL IA AL DOILEA I CA E MAI SMECHER. Sunt ferm convinsa ca va veti scarmana caputul ala confuz acum si veti cauta si veti cauta paaaana veti gasi un contraexemplu. Adica un adjectiv care vine dupa substantiv (articulat sau nu) si care totusi are doi “i”. Tin sa va zic de pe acum ca, daca gasiti un asemenea caz, e pentru ca primul i nu este cel despre care vorbim azi, adica DESINENTA DE PLURAL (terminatia, codita pentru profani), ci probabil ca dragutul de cuvintel il are deja in radical. Adica e de la ma-sa. Adica s-a nascut cu el. Adica nu pleaca niciodata indiferent in ce fel in sucim si prin ce cazuri il plimbam si in ce situatii jenante il punem. Un exemplu de asemenea cuvant este “trandafiriu”. Asta are un “i” acolo, vedeti? Dupa ce inlaturam marca masculinului (adica “u”, ca daca era feminin era trandafirie), ramane “trandafiri” – E, ASTA E RADICALUL. Daca il puneti la plural, va fi, fireste, trandafirii. Pe care CU SIGURANTA il veti scrie cu un singur i, ca asa v-a zis tampita aia de are blog, ca adjectivele masculine la plural postpuse (adica cum se cade) au un singur i. Disclaimer: urmatorul paragraf e doar pentru cei pregatiti pentru asa ceva. Ceilalti sunt rugati sa-si noteze doar ce scrie cu litere ingrosate. Multumesc. Asa, ca am ramas intre noi astia ceva mai destepti, hai sa va zic un secret pe care nu-l impartasesc si cu prostii. O sa va zic ceva despre cuvintele astea care au un “i” in radical… si atunci o sa fiti cu adevarat deosebiti. Atunci o sa stiti DE CE. Psst – fiti atenti ca zic o singura data – d-aia copiii se scrie cu 3 i – unul e radical, al doilea e desinenta de plural, iar al treilea e articol hotarat. Deci astea de-l au pe i in radical (adica pe dracu-n coaste) si sunt masculine si sunt mai multe si sunt si articulate cu hotarat, fac bazaconia aia nemaivazuta cu 3 x i. Priceput? Gata copii, pauza s-a terminat, sa ne intoarcem la iii-urile noastre. Asaaaa, cu cele de mai inainte in minte, va rog frumos aratati-mi un “i” in “ALBASTRU”, “TANDRU”, “ACRU” sau alt d-asta de il pociti pana-i dau spumele, ca eu il mananc aici. Si atunci? De unde doi? Fac o mentiune. Daca v-au sclipit un pic ochisorii la treaba cu “chestii noi” si ati zis – ahaaa, deci primu’ are i, al doilea n-are – hoooold it. Cu “chestie” se intampla aici exact ce ziceam mai devreme. Adica primul “i” – cel pe care il puteti identifica deja pe randul de mai sus, e de la ma-sa. Asa s-a nascut. Alta chestie mama nu mai face. Al doilea este desinenta de plural. Asadar nu e aici niciun articol. Ansamblul nostru minunat e nearticulat. Daca era si articulat era chestiile noi. Dar chestiile sunt femei si nu barbati, asadar am iesit din discutie. V-am pierdut cred. Inapoi. Mah, macar cu atat de