All posts by Andrada

>Walk on, it’s a beautiful day

>Acum sa va povestesc despre U2. Cand eram si eu mai mica, nu intelegeam care e treaba cu U2. Mi se parea cumva fada si monotona. Nu stiu de ce, nu stiu cum… dar nu intelegeam deloc what’s the fuss. Era atunci “la moda” aia cu thrill me, omoara-ma, bate-ma – coloana sonora de la Batman. And it just wasn’t my type. At all.


Si intr-o zi m-au prins cu o piesa. Cu “Still haven’t found what I’m looking for”. Era pe o complilatie pe care am cumparat-o in original. Mai erau pe ea The Who, INXS si niste alti baieti… A urmat marele amor, cu “One”. Dupa aia cu “Where the streets have no name”. A urmat perioada “With or without you”. Dupa aia cu “Beautiful Day”. Si a existat si zona “Vertigo”.
Pe toate astea le-am vazut, simtit, auzit aseara live, in Barcelona. Pe astea si altele… Angel of Harlem, Pride, Magnificent, Ultraviolet, Walk On, In A Little While, City Of Blinding Lights. U2.

Cum a fost… nu stiu cum sa va explic. A fost asa cum ar fi trebuit sa fie.

Am gasit pe YouTube Beautiful Day de aseara. Inregistrata foarte bine, din zona VIP, care se afla practic in interiorul scenei. Si nu e nici macar a 10-a parte din ce a fost de fapt.

Stiti chestia cu “Trebuia sa fiti acolo”, I guess… Unii dintre voi o sa fiti. Mie imi place sa cred ca niciunul din spectacolele viitoare nu va putea fi la fel de…de…. ca asta, le grand opening pe Camp Nou.

Si apropo de felul in care nu intelegeam eu U2… Ei bine, acum cred ca U2 e una din formatiile pe care trebuie neaparat sa le vezi live cat esti in viata.

>Pe ultima suta de metri

>
…it was all great. Abia incep sa ma obisnuiesc cu apartamentul asta care mi-a parut initial prea mic, cu aerul, cu oamenii…


Maine e concertul U2 + Snow Patrol.

Mai vreau. Se termina si simt ca abia incepea…

E un inceput foarte frumos pentru restul vietii mele.
As well… 🙂

>Barcelona, mi amor

>Te-ai fi asteptat, de la o persoana … complexa… cum sunt eu, sa postez de la Barcelona povestind despre evenimentele culturale, obiceiuri, locuri, intamplari, viata, noapte, zi… ceva…. ceva. Nu?

Ei bine, pentru moment tot ce am de zis este: frate, astia au salvamari buni rau.

Nu se vede bine din cauza fanei pe care o puteti observa in imagine, dar va pot asigura ca Baywatch era un film cu oameni diformi pe langa individul in cauza…


Well… hello there…

Va mai povestesc cand ma intorc.

>Si ca o completare…

>... a postului anterior, am observat, uitandu-ma in rubrica”sent” ca am obiceiul de a ma asigura ca ucid regrete. Ca trimit mailuri catre sufletele care aleg sa se indeparteze, in speranta ca voi omori orice potential regret cu acest gest.

Am observat o oarecare repetitie (desi repet – urasc din tot sufletul repetitiile) in mesaj. Si nu pot sa ma abtin sa nu ma intreb ce s-a ales de toate sufletele carora le-am scris macar o data un mesaj ucigas de regrete. Au devenit oamenii care isi doreau sa fie? Au intalnit ce vroiau sa intalneasca? Au invatat inaintea mea cum sa traiasca mai frumos?

Ia mai scrieti-mi si mie cate-un mail din cand in cand! Sa stiu si eu ce si cum. Stiu ca ma cititi, ce naiba… Sunt eu, fata care scrie mailuri frumoase.

Incercati sa folositi cat mai putin repetitii, totusi. Dar daca nu se poate… e ok si asa.

Si, btw, aveti aici o melodie de la mine. Pentru fiecare dintre voi am simtit ce spune femeia asta aici:

Etta James – My Dearest Darling
Asculta mai multe audio Muzica

>Cuvinte

>Am scris atatea despre cuvinte. Si am scris tot in cuvinte. Pentru a spune lucruri despre cuvinte, e nevoie tot de cuvinte.

Mi s-a spus intotdeauna ca am cuvintele la mine. Ca stiu intotdeauna ce cuvant sa folosesc pentru a spune ceva anume. Ca am un talent aproape dureros de a reda in semne grafice emotii. Sentimente. Ca am darul de a-mi pune trairile la vedere in vocale si consoane in asa fel incat ele sa nasca reactii.

Si la ce bun? Adica stau acum si ma intreb- cu ce ma ajuta asta? Semantica? Cuvintele bune, cuvintele rele, limbile straine, intuitia, urechea muzicala? Nu e totul un fel de matematica? Un-doi-un-doi – aici vine un a, si aici vine un u, si stai, vuieste pe aproape un v. Si poate o aliteratie ar exprima mai usor nelinistea. Sau incarcatura.

Nu stiu mai mult de atat. Stiu doar ca stapanesc cuvintele. Sau ca ele ma stapanesc pe mine.

Dar inseamna asta, de fapt, ceva?


Oricum, urasc si iubesc in acelasi timp repetitiile. Si imi plac constructiile circulare. 🙂 Se vede?

>Aventuri in Tara Oglinzii

>
Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu’. Sau poate la toamna. Sau altadata.

Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah – Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.

De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.

De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.