All posts by Andrada

>Pana la Dracu’ si inapoi

>Am fost la Dracu’. M-am dus Dracu’ si mi-a mai si placut. In weekendul asta a fost tim bilding, aici.  Struti, caluti, ponei. Aer curat.


Oamenii – altfel, si cand spun altfel ma refer la asta: prin zona manejului se invartea o pisicuta cu un picior stramb. Era clar ca accidentul s-a petrecut demult, pentru ca nu parea a suferi desi avea coloana stramba si piciorul ala complet sucit. Miau, miau la al treilea miau beneficia deja de toata atentia posibila. La insistentele Danielei am fost la receptie sa intrebam de un veterinar. Eram sigura ca o sa primesc priviri ironice, dar oamenii chiar pareau ingrijorati cand au auzit ca am gasit o pisicuta lovita. Mi-au dat numarul de telefon, am sunat la veterinar (era sambata). Omul mi-a raspuns, m-a ascultat si a mai si venit pana acolo. Avusesem dreptate, accidentul se petrecuse demult si osul era deja sudat, dar macar am incercat… si a existat bunavointa. 


La Dracu’ e bine de tot si va trimit si pe voi acolo, cu tot respectul :). Cazare ok, kitch-ul tinut sub control, oameni atenti, mancare buna, centru de echitatie, verdeata.

M-am indragostit de caluti, m-am dat si cu caruta (cu Doina si Stela – asa le chema pe iepele “in charge”). La ATV am renuntat, desi ma inscrisesem. Nah. 

Duminica am dat o tura si prin Sighisoara. Care nu m-a impresionat prea tare. Dar poate ca eram eu obosita, plus ca era si vremea urata. Mentiune speciala pentru piureul de castane cu frisca si rom. Goodie…

Faza amuzanta a zilei – vineri ne-am oprit la Cheile Gradistei, sa mancam. In restaurat, binecunoscutele animale impaiate plus kitch-ul infricosator. Langa noi o vulpe in pozitie de atac. Consecinta – dialogul urmator: 

-Uite, vulpea e in atac. 
– Da, in atac cerebral. 

>Despre tarani, tetelu, dono si alte lucruri

>Joi seara am primit pe mail un text. Cui ii apartine, N-AVEAM DE UNDE SA STIU, eu am dat copy paste asa cum se vede. Draga domnule care te grabesti sa arunci cu muci pe pereti. Nu ma cheama Cristi, si nu sunt nici mascul. Nu caut nici glorie si nici altceva. Am specificat sursa. Daca ma chema Mafalda, as fi pus si link-ul. Nu sunt jurnalist, nu ma asigur ca am x surse etc. Era suficient un comentariu de bun simt in care sa-mi atragi atentia ca textul a mai fost publicat undeva. Si iti multumeam.

Si draga domnule da cu mucii peste tot, daca ziceam ca am scris-o eu macar aveam despre ce discuta. Vorbesc aici despre cel care a lasat comentariul mizerabil.

Altfel… du-te si plimba ursii.Si am sa-ti dau o veste – textul asta circula pe mail, viral, exact asa cum l-am publicat eu.

Era o vorba (nici aia scoasa de mine) – nu te pune cu porcii ca va murdariti amandoi. Da’ lui ii place.

Am de zis doar atat: mi-a fost atrasa atentia ca textul original este aici http://dono.ro/kpra-coo-3-iezi-pt-cocalari-si-pitzipoance/ .

N-am incercat sa fac nimic altceva, decat sa arat si altora ceva ce am primit pe mail SI NU AM SUSTINUT CA-I SCRIS DE MINE, BAI TARANE.

Imi cer scuze daca am ofensat cu ceva pe autorul textului. Nu asta a fost intentia.

Hai…pa.

>Poezie de nani

>Am citit in seara asta undeva pe un blog ultimul vers din poezia asta:

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Este, asa cum ati recunoscut probabil deja, vorba despre Blaga. Ei bine, cu asta ma adormea mama cand eram mica. Cu Poemele Luminii, din care poezia asta era preferata mea.

Da, imi citea si povesti. Pe unele le inventa si pe altele mi le citea. Cele pe care mi le citea erau scrise de Vladimir Colin. Le stiti? Ce frumoase erau… Aveam o carte foarte veche, mult mai veche decat mine, din care ramasesera doar paginile si careia i se improvizase coperta din dosar. Pe care eu am desenat-o cum am vrut. Si cartea avea paginile ingalbenite si mirosea a … carte si avea din loc in loc cate o pagina cu ilustratii asa frumoase cum n-am mai vazut de mult. Erau niste ilustratii vagi, simboliste, nu naive – cum am vazut apoi in cartile de mai tarziu. Cartea se numea “Basmele omului”, cred. Imi amintesc un singur titlu – “Slava, fiica pamantului”.

Mmm… da’ ce m-o fi apucat, mai nene?

>Kpra cu 3 yezi

>LATER EDIT – originalul AICI.
Am primit de la cineva urmatoarea scrisorica. Poate ati primit-o si voi. Daca da, stiti despre ce vorbesc. Daca nu… cititi, ca merita.

Dragii mei, sa va spun o poveste? Pai, hai va spun.

Ieri navigam pe Internet si am prins acolo un link de hi5. Asa, ca pentru voi, urasc hi5-ul. Dar am intrat. Pe pagina unui tânar de aproximativ 18 ani, de profesie dansator modern. Si de succes. Spun asta având în vedere zecile de mesaje de la tinere ce-l doreau. Sub o forma sau alta.

Problema mea a fost ca nu am prea înteles ce încercau sa-i comunice fetele. Gen: abea ast sa vi aici sa stam la brf k na, ti minte chef k maj’ meu.
Sau: te poooooop lov u abea astept sa ne vdm: x: x:x
Sau: plshe… hi5 tau ast comm d la u plz.

Priveam tatonarile respective cu ochii unui retardat. Lumea se duce p**ii de suflet, ma gândeam. Dispar cuvintele. Dispare comunicarea. Dispar imaginile pe care le pot picta cuvintele, frazele. Dispar întelesurile. Astfel de limbaj, presupune sfârsitul literaturii, al poeziei. Ce fel de poezie ai putea scrie cu “uof uof atât de nfs sometimes buah?!” Stiu, sunt un batrân decrepit basinos ce sta usa în usa cu o prostata defecta, dar dragii mei tineri utilizatori de ksh##33usk, o luati razna! Stiu ca traiti în viteza, stiu ca aveti alte prioritati, stiu ca toalele de firma au luat locul cartilor bune si versurile retardate ale unor melodii searbede au luat locul poeziei, dar voi frânati evolutia si începeti sa involuati!
În curând, veti comunica din nou prin batai de toba si sunete nearticulate. Si, mai grav, omorâti povestile. Sau veti ajunge sa povestiti la fel de cursiv ca Tarzan cu Jane, în
momentul întâlnirii lor. Sper ca stiti cine-i Tarzan.

Pentru voi, am decis sa readaptez minunata poveste a minunatului Creanga (a murit saracu’ fara sa vada Bamboo-ul). Poate asa o veti citi. Si veti realiza spre ce va îndreptati, cum vorbiti, ce doriti si în ce credeti.

Povestea e adresata doar cocalarilor si pitipoancelor. NU MA ADRESEZ TUTUROR TINERILOR. Exista multi tineri de aur, care cred în ceea ce cred si eu si cei dinaintea mea. În valoare. Cei ce-mi citesc blogul intra în aceasta categorie si le multumesc ca sunt aici. Datorita lor, ma simt si eu mai tânar. Un pic. Si acum povestea.

Kpra coo 3 yezi

Era o data o kpra superhaladita ce avea ksa in Pipera. Si 3 yezi. Mari bulangii. 1 mai fraer ca altu. Doolcik de kpra le zice intr o buna zi yezilor:
-Dragii mey, eu merg la mall sa iau ceva tzoale, ca sa lansat colectia de toamna-iarna. Incuiati usha si activati sistemul de alarma, sa nu vina loopul la voi. kand ma intorc, va kant la usha:
“3 yezi bulangii, fug akum la D&G,
Si va aduce mama voo, okelari cu rama noua
Ktarama de metal, cat zabala de la cal,
Si 3 blooze cu sclipici, si adidasi cu “arici”
Un mobil de la Vertù , k sa tzi moara dooshmanu'”

– Ati bagat la mansarda, mici fraeri coklitzi ce sintetzi?
– Da, mamook. tu doote la mall, avem noi grija! Hai, p@@@@, te poooop, kisses :x:x:X
Si kpra pleaca. Loopool era insa dupe zid. Smekerul, kre era numa figuri plin cluburi, moorea de superfoame. Si le puse gand nashpa celor 3 yezi. Si-a dres vocea si a inceput sa kante la usha:- 3 yezi bulangii, ma imbrak la D&G….Yedool mare, bocna de fraer, a sarit sa deskida usha. Lui ii ajunsese ca cineva zicea “D&G” la usha. Restul nu mai konta. Ceilalti doi i-au zis insa:- Koaie, U nu auzi k vocea de la usha e groasa??? Nup deskide, frate!!!!!! Mama are voce doolcik.
Nervos, loopul a mers la tunning sa-si dea mai incet bashii la voce. Si s-a intors. Si a inceput din nou sa kante.
Fraerul mare iar a sarit ff hotarat sa deschida usha. Probabil de pliktys3alaaaaaa. Ceilati 2, si-au dat seama orikat de fraeri ar fi fost, k ala mare traieste in loomea lui. Shi s-au askuns. Unul in semineu, celalat sub patul kprei, batut in kristale Swarovsky.
Ala mare a deskis usha, loopool nu a stat pe ganduri si l-a mankt. Apoi s-a pus pe pat. Sa-si faca digestia. Dar de la un flok de blana ce i-a intrat in nas, l-a luat stranutul. Yedool mijlociu, askuns sub pat, i-a zis:- Hey, buah, snoof snoof, ai grije d tne!Loopool l-a extras binishor de sub knapea shi l-a mankt shi p el. Apoi le-a looat kptatzanile shi le-a pus in geam. Sa o fraereasca pe kpra. Shi a plekt.
Vine kpra de la mall. Incepe sa knte, ala mic ii deskide. Se uita kpra in living si zice:
-Mah, ce kkt e jegu asta P jos!
Yedu ii toarna ce s-a intamplat. Kpra se enerveaza maxim, ii cad dekt kateva lakrimi shi spune: – Ii iau glanda la bulangiu!
Il soona pe mobil shi asta nu raspunde. Atunci ii baga un SMS: ” Loopoole, U shti k t ioob3sk ff mooooolt, hai sa bem ceva, vreau sa traiesk klipa cu tn! Mercic! P.S. :x:x:X Kpra Skoompik.”
Loopool citeshte shi zice:
-Sup3rCooool!
Jegosool vroia de moolt sa o fak pe kpra, ashea ca nu a mai stat pe gandoori.Shi a fugit la vila ei din Pipera.
Kpra i-a deskis usha, l-a invitat sa stea pe knapeaua cu Swarovsky shi a dat drumul l-a super skoola audio din living. Loopool a inceput sa askoolte, apoi sa urle, sa-i dea sangele p nas shi a murit in kinuri. De ce?
Capra, dragii mei, îi pusese un cd cu versiunea originala a povestii lui Ion Creanga. Care suna cam asa:”… Ticalosul si mangositul! Ei las’ ca l-oiu învata ieu minte. Înca se rânjea ma mine câtodata si-mi facea cu maseaua. Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el. N-am saritpeste garduri niciodata. Ei taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii în plug? Apoi tine minte, ca ai sa-i scoti fara coarne!”
Mult peste puterea de concentrare a hapsânului lup. Creierul lui nu a facut fata avalansei ce se revarsa neîndurator din boxe. Si a crapat.
Da, stimabililor. Asa sunau povestile odata ca niciodata. Cam cum e fragmentul ce l-a ucis pe lup. Iar pentru viitor, au nesansa de a fi scrise cam ca începutul povestii mele.
Asta în cazul în care povestile mai au un viitor.

>Revenind la domnisoara de ieri si la dilema lui Despot

>Aflu ca o cheama Alexandra Avram si e/a fost modela + animatoare intr-un club de noapte + plimbareata pe la marea jena publica numita “Nora pentru ma-ta”. Si e amanta patronului postului tv la care “presteaza”. Adica iubitul Ioanei Basescu. Adica Giovanni Francesco Adica eu, aparatoarea ferventa a concluziilor trase cu cap, dupa o intreaga discutie pe messenger despre cat de… usuratica este sau nu femeia din film (eu sustinand ca pana una-alta din film se vede clar doar ca-i proasta) trebuie sa recunosc ca duduia are si alte calitati.

Adica eu, acest Can-Can al blogocubului care este, ii zic lui Adi Despot – D-AIA A ANGAJAT-O, MAH! IN P..A MEA. SI D-AIA NICI N-O S-O DEA AFARA.

NTZ.

hehe.

>From VW with… love?

> La domnul Controlor am intrat in discutia asta cu VW. Bai, I don’t love VW. Sorry to tell ya. Cel putin, nu pe Polo. Am o imagine proasta despre Polo, si reclama asta n-o sa mi-o schimbe.

Cat despre reclama, yeeeees, I loooove it. Dar ramane un filmulet extrem de amuzant. I shall NOT buy a VW. Si nici nu-mi apropie brandul prea tare. In niciun caz nu mi-l face lovemark. Ca mesaj, e corecta- merge pe strategia Polo – si anume “safety”. Dar repet ce am comentat pe blogul tau – mi se pare ca reclama depaseste produsul.

Ca brand, coerenta si tot ce vrei tu raman la Honda.

But what a sweet TVC affair:

>Mi-e frica, mi-e frica, sa dorm singurica…

>Ia sa vedem… Ce se intampla daca dam un mic search pe google cu “sfantul Andrei”? Seara aia pagano-crestina. Da, da, asta de acum. Asta cetoasa, in care am plecat pana la Mega Image si nu vedeam la 2 pasi si toti cainii din spatele blocului foarte cuminti de obicei erau pusi pe atacat pe toata lumea… brr…

Cel mai temut in noaptea de Sfantul Andrei este strigoiul. Acesta e un mort ce nu si-a gasit odihna, si care este condamnat sa rataceasca noaptea prin lume. Acesti morti fie n-au ajuns in lumea de dincolo, fie refuza sa se mai intoarca, dupa ce isi viziteaza rudele de aici, la sarbatori. Acestia din urma sunt “strigoii morti”, foarte temuti pentru ca ei pot lua viata rudelor apropiate si aduce boli si suferinte.

Pe langa acestia, exista si “strigoii vii”, in special femei batrane care, in noaptea de Sfintul Andrei, se ung cu untura pe talpi si ies prin horn, pentru a se lupta cu strigoii morti. Oameni ii pot recunoaste a doua zi, dupa urmele si zgarieturile de gheare de pe fata. Dar si acestia au pteri malefice: daca nu gasesc cu cine sa se razboiasca, merg pe la casele oamenilor sa-i sperie.

Oamenii se apara cu ajutorul usturoiului, care ii alunga pe necurati. Ei freaca usile si zavoarele cu usturoi si isi infunda hornurile, pentru a-I impiedica pe strigoi sa intre in casa.

Moroii fie se nasc cu puteri rele, fie sint oameni morti care, pentru pacatele lor, sunt condamnati sa devine dupa moarte suflete ratacitoare. Unii spun ca moroii ar proveni dintr-un copil mort nebotezat, ucis sau inmormantat de viu, ori dintr-un mort neputrezit, caruia nu i s-a facut slujba religioasa la ingropare.
Moroii sut foarte temuti si sunt asimilati in unele regiuni vampirilor, pentru se spune ca sug sangele si laptele vitelor. In alte parti ale tarii, oamenii cred ca ei au pteri malefice mai mici si nu pot decit sa sperie.

Un animal mitologic ce se inrudeste strans in credinta populara cu lupul este pricoliciul. El este un om cu coada, nascut dintr-un incest, stramb, pipernicit dar vioi, avand mai ales aparitii nocturne. Pricolicii se pot metamorfoza in lup sau in caine, dandu-se de trei ori peste cap. Ei fac mult rau: au puterea de a trece prin orice obstacol, se hranesc cu vite sau chiar cu copii, si vin noaptea sa se aseze pe pieptul oamenilor ce dorm, imbolnavindu-i. Spre deosebire de strigoi si moroi insa, ei sunt muritori si nu se pot inmulti.

Pricolici se poate deveni si in urma unei vraji sau a unui blestem, dar in acest caz transformarea este periodica (de obicei noaptea), creatura revenind apoi la conditia de om (licantropie).

Pentru situaţii cum ar fi descoperirea unor hoţi ori criminali sau aflarea soartei unor persoane dragi dispărute, tot în noaptea magică a Sfîntului Andrei se citesc anumiţi psalmi şi se fac ritualuri în urma cărora misterele se dezleagă pentru oamenii cu suflet curat. Nu sînt deloc recomandabile astfel de practici, fie şi pentru simplul fapt că se desfăşoară în locuri înfricoşătoare precum cimitirele. Se folosesc, după un anume tipic cunoscut de majoritatea “vrăjitoarelor”, trei, şapte sau nouă lumînări aprinse, un vas nou, cu gura largă, plin cu apă sfinţită sau apă neîncepută şi monede de argint, care sînt aşezate toate deasupra unui mormînt vechi şi părăsit. Nu va obţine sigur nici un rezultat prin acest ritual cel care nu a postit “negru” trei zile înainte, pentru a-şi răscumpăra într-un fel păcatul săvîrşirii magiei. Se crede că în lumina lumînărilor, după ce s-au rostit anumite rugăciuni, se pot vedea în apa turnată în vas, o singură dată în viaţă, explicaţiile unor enigme.



So. Sa ne fie inteles. Eu ies in oras si pana la cantatul cocosilor nu ma prindeti p-aci. Si va vad eu maine care sunteti zgariati pe fata…

>Am primit o leapsa

>Cum procedam?

Klara m-a nominalizat sa scriu despre ceva interesant. Si anume despre lucrurile bizare pe care le-am primit. Sau, mai degraba despre lucrurile primite in mod bizar, neasteptat. Imi rascolesc mintea si nu gasesc nimic… Nimic… Poate doar o amintire de foarte departe. Aveam 4-5 ani si o familie prietena din Constanta era in vizita la noi, la Pitesti. Familie care avea doi copii. Doi baieti – unul cu un an mai mare si cel de-al doilea cu un an mai mic decat mine. Cei doi ma torturau groaznic, pentru ca incercau in mod constant sa ma pupe. Ma alergau, literalmente – in jurul mesei, in jurul blocului, in jurul scaunelor, in orice arie in care se putea alerga. Cel mare -M. era capul rautatilor, cel mic – B. doar ii dadea ascultare orbeste. Parintii erau mai degraba amuzati de situatia care mie mi se parea agasanta si stupida.

O alta chestie importanta este ca familia avea rude in Germania, asadar cei doi aveau tot felul de jucarii de care eu nu mai vazusem. Tata era lesinat dupa mine si imi aducea in fiecare seara cate ceva – aveam tone de masinute chinezesti, creioane colorate in cutie alba acoperite cu folie transparenta si toate modelele de papusi care existau in magazine. Dar ei, copiii din Constanta, aveau genul asta de jucarii de plus care se gasesc acum peste tot. Si la care eu jinduiam ingrozitor. Cei mai interesanti erau doi iepurasi micuti identici, de care ma indragostisem cu o pasiune pe care copii de acum care au de toate nu stiu daca au cum sa o inteleaga. Nu era vorba de pasiunea de copil sarac – nu era cazul – ci de fructul interzis, de jucaria pe care odata plecata n-o s-o mai vezi niciodata nicaieri. Nu poti sa o furi, admiri in vitrina sau primesti cadou.

Cu o seara inainte de plecarea lor din Pitesti, le-am cerut unul dintre iepurasi. N-au vrut sa renunte. Mama m-a certat si mi-a explicat ca nu e frumos sa ceri jucariile altora. Am plans cu sughituri in perna. Se manifesta inca de pe atunci in sangele meu obsesia pentru tot ce imi este interzis.

Au plecat la 5 dimineata. Cand m-am trezit, aveam pe perna unul dintre iepurasi. Parintii baietilor il furasera profitand de faptul ca ei erau adormiti si ii fortasera pe ai mei sa-l accepte. Pe iepuras.

Iepurasul a trecut prin multe, are pantalonasii patati de injectiile cu apa pe care i le-am aplicat in mod repetat, e cam murdar si are mustatile rupte. Dar inca mai exista.

Familia a fugit foarte curand dupa eveniment in Germania. I-am revazut o singura data, in clasa a 11-a. Tocmai se intorsesera in tara, la Constanta, iar eu eram in tabara la mare. M-au asteptat in fata complexului din Navodari unde eram cazata. Baietii erau mari, ca si mine… si seara aia a fost cel putin bizara. Dar asta cred ca este cu totul alta istorie…

Cat despre lucrurile primite din senin, inexplicabil, am o alta poveste. Eram prin clasa a 6-a si aveam un profesor incredibil de desen. Era pictor si caricaturist si suferea de o boala care l-a impiedicat sa mai predea cand am ajuns in clasa a 8-a. Nu dadea niciodata teme fixe de desen. Ne expunea viziunea proprie asupra temei, pe tabla, dupa care ne incuraja sa ne exprimam subiectul asa cum il vedem noi. Nu pot sa uit tema “un dracusor simpatic”, cand ne-a desenat pe tabla un dracusor – coarne, coada, etc – cu fata lui Iliescu, ranjind – faimosul ranjet circular al bunicutei. Iliescu era presedinte atunci.

Un alt exemplu de tema este “copacul iubirii”. [later edit – acum ca ma gandesc mai mult, cred ca se numea “copacul fericirii”]. Atat ne-a spus: sa desenam copacul iubirii asa cum il vedem noi. Eu- care n-am avut niciodata talent la desen ci doar un gust … ciudat in amestecul culorilor – am facut un copac mare am fragmentat coroana in mici segmentele si am desenat in ele toate lucrurile pozitive care mi-au venit in minte – porumbei, stele, comete, pisici, curcubee… si le-am colorat asa, ca la nebuni. Am inserat niste lucruri si in trunchi si … gata. Profesorul mi-a laudat “lucrarea” de parca ar fi fost vreun Van Gogh. Nu am inteles NICIODATA de ce imi lauda foarte mult desenele. Repet – nu pot, nu stiu sa desenez. Toata lumea a luat 10, pentru ca toata lumea lua mereu 10 la profesorul Militaru. Dar – legat de pomul minune – in acelasi an, am participat la un concurs de desene pe asfalt, de 1 iunie. Stiti cum e – o caruta de copii care deseneaza. Tema era ca intotdeauna “Pacea mondiala”. Ei – si eu, nestiind sa fac porumbei si harta lumii, am desenat pomul ala. Si am castigat – premiul 1. Neasteptat, neauzit. Incredibil. Stateam si asteptam juriul. O tanti pe care n-am vazut-o in viata mea m-a intrebat cum ma cheama si mi-a notat numele undeva… Mai tarziu, in timpul premierii, mi-am auzit numele. Nu prea intelegeam ce vor de la mine, care e treaba, mi se parea… halucinant. Am ajuns acasa cu premiul si ai mei s-au inchinat. Rasesera putin de mine dimineata, cand am plecat la razboi inarmata cu creta colorata… aveam talent la muzica,cantam la pian, stiam sa scriu si sa citesc de la 4 ani (pana la 9-10 deja citisem trei sferturi din tot Jules Verne-ul existent si devoram orice gaseam nou si interesant la toate bibliotecile la care aveam acces), dar cu desenul n-am avut VREODATA vreo tangenta. 🙂 Si totusi… a aparut acel premiu.

Despre profesorul Militaru as mai vrea sa mai adaug ceva. Ne tinea lectii de viata stand turceste PE catedra. Asta se intampla la ora lui – vorbeam si ne desena pe tabla chestii frumoase. De desenat desenam acasa. Intr-o zi ne-a intrebat de pe catedra- “stiti ce e dragostea?” (noi ne dadeam coate prin banca, eram in clasa a 7-a…).Apoi a adaugat – “o sa va explic” – si s-a dus si a desenat pe tabla un trandafir frumos (din 3-4 miscari), o coada luuunga, iar pe coada a adaugat multi tepi gigantici. Fiecare spin de 2 ori cat floarea. A lasat creta jos si a spus “uite, cam asta e dragostea”.

Tot ce am gasit pe internet despre profesor este desenul de mai jos, cu care a castigat un premiu de bronz in 2004, la o expozitie din Kyoto:

Leapsa merge la Picatura, si la oricine vrea sa scrie despre asta.