>
Ma intreba cineva acum cateva zile care e cea mai ciudata situatie in care m-am aflat. Si scormonind in trecutu-mi tulbure (mai ales in duminici ca astea, sacrificate de dragul petrecerilor de sambata), mi-am amintit faza cu trenul.

Asadar, faza cu trenul. Eram in anu’2 si ma intorceam de la pitesti. Am hotarat in mod ciudat sa nu iau Dacosu’, si m-am dus la gara ca o panseluta sa iau acceleratul de Timisoara. Care mai tarziu a disparut din grafic, nu se stie de ce, probabil s-au saturat aia sa opreasca in Pitesti si trece in regim expres pe acolo. In fine… Pe vremea aceea ajungea in Pitesti pe la 3 jumate la pranz, si era o varianta ok la dacos, mai ales daca erai doritor de putina varietate. Si revin – eram la partea in care eu imi faceam intrarea in gara, ca o panseluta hotarata sa ia trenul. Cu paltonu-mi gri cu guleras de blanita (ecologica, sa n-avem discutii), cu o gentuta mica bleumarin in mana, mi-am cumparat belet, o revista, si am pasit pe peron (sorry, n-am putut evita cacofonia). Acolo, constat ca trenul este deja in gara, desi era abia 3 si 20. Mintea mea cu pete blonde pe alocuri a hotarat ca pot sa ma sui. Mi-am cautat cumintica compartimentul si nu mica mi-a fost mirarea cand am constata ca este plin-ochi. Hm. Mi-am dres glasu’ si mi-am permis sa intreb care cum are loc, ca sa reglementez situatia. Astia toti scot biletele – d-alea mari, nene, nu ca ale mele – chiar gandeam – ba, ai dracu timisoreni, ce gara smechera si-au tras, umbla astia cu foile de parcurs dupa ei. Ma rog, pe scurt, totul era in regula. Un domn caruia probabil i se facuse mila de mine, intreaba “dar pana unde mergeti, domnisoara?”. Eu – tepoasa si cu tonul interogativ pe care il folosesc atunci cand ma dau sarcastica, am aruncat de la inaltimea celor 175 de centimetri pe care ii detin “La Bucuresti?!”. Ca la un semn, 8 perechi de ochi au inceput sa clipeasca nedumerite in directia mea in timp ce trenul se punea in miscare. Domnul care ma intrebase ce loc am a spus “Domnisoara, trenul asta a plecat de la Bucuresti si merge catre Timisoara”. Am crezut ca lesin. Personajele din vagon s-au regrupat cu viteza si mi-au facut loc sa stau jos. Orice urma de logica ma parasise, auzeam doar “timisoara, timisoara…”. E atat de departe!!!Ce sa fac eu la Timisoara, singura?! Noii mei amici faceau deja planuri pentru mine. Sa cobor la Craiova si sa iau inapoi nush ce rapid de bucuresti. Ok, ok, craiova suna ceva mai bine decat Timisoara…

Vine si nasu’. Ii tin minte figura si acum, avea niste ochi albastri spalaciti si nasul mare. I-am explicat cum am luat eu trenul in sens gresit, cum n-am realizat ca in gara din Pitesti se poate intersecta acceleratul de bucuresti cu acelasi accelerat, dar de timisoara. Si am cerut consultanta in problema cu craiova. Mi-a explicat ca rapidul de bucuresti este la ora 11 noaptea si mi-a spus si cat costa (pentru bugetul meu de studenta era foarte mult). Zice – dar cobori in prima statie si te intorci in Pitesti. Da, ce bine suna asta…NOT. Trenul opreste dau sa fug, asta, nasu – zice – nu aici, ca e camp!!! Cobori la Costesti.

Ajunge trenul la Costesti… Cobor – speriata de bombe. Eram singura persoana care a coborat din acel tren. Eram singura persoana din gara, de fapt. Mi-am tarat paltonasul si gentuta pana la tanti de la ghiseu. Am vrut sa intreb cand e primul tren catre Pitesti. Inainte sa articulez primul sunet, tanti vizibil plictisita si fara sa ridice ochii din caietel, zice “microbuzele pentru Pitesti sunt dupa colt”. Eram deja in zona crepusculara…

Am aflat mai tarziu ca mai erau ametiti ca mine, care greseau trenul la Pitesti – si cum eram singura persoana care a coborat din tren… era destul de clar care e situatia.

Asta a fo’ faza cu trenu’. Ar mai fi una de povestit, da’ o las pe altadata 🙂