Into The Wild OST
All posts by Sahara Penguin
Să vorbim despre Cetatea Creştină
Ori la bal, ori la spital. Pentru voi, aştia din categoria ,,ortodox pană”, uite ce înseamnă biserica ortodoxă. Citatul e preluat de pe Cetatea Crestina , acest Neogen al drept credincioşilor care vor să pună capăt singurătăţii. După ce treceţi de intro şi vedeţi marile înţelepciuni ale duhovnicilor cu privire la căsătorie şi familie, apăsaţi butonul ,,CĂUTAŢI”. Mare motiv de veselie. Vă recomand un tur complet şi garantez o distracţie pe cinste. Deşi, drept vorbind, e trist.
| ,,Concluzia mea este ca un pericol mare ne paste. … Acum cateva zile, sosesc aici doua
masini luxoase si ei, bine imbracati, vin la mine. Intram in discutii, dar, dupa vreo cateva minute, aerul s-a schimbat in camera si am mirosit imediat un iz strain, n-as vrea sa-i supar, dar era miros specific de rom. Am facut pomelnicele, erau doua familii cu 16 membri. In aceeasi zi, seara, pe la orele 8, o caldararita cu un puradel dupa ea a intrat la mine. O intreb cati copii mai are acasa in afara de cel care o insotea si imi raspunde ca mai are 9. Deci acestia 10, cu 16 de dimineata, 26 de copii in trei familii. Or, la noi, intr-un sat intreg nu s-au inscris 26 de copii la inceputul anului scolar. Vedeti dumneavoastra unde ne gasim cu starea natiei noastre! Cat la suta mai e dac, cat mai e roman, cat mai e rom, cat mai e moldovean, cat mai e oltean, cat mai e banatean? leaga prietenie cu negri, finlandezi, arabi si se casatoresc cu ei. Am primit deunazi un grup de tineri la chilie si m-au surprins cei doi negri care ii insoteau. Insa ei erau asa de deprinsi, obisnuiti unii cu altii, incat m-am mirat foarte tare, fiindca cei doi aveau prietene romance, probabil se vor casatori. Ei bine, dragii mei, aceste legaturi biologice care se nasc in cadrul natiunii noastre nu ne mai dau voie sa vorbim de prestigiu. Unde mai este prestigiul de crestin ortodox, unde mai este prestigiul smereniei, unde mai este caracterul de demnitate si de omenie romaneasca?” Pr. Iustin Parvu |
Aşadar, Canadezule, uite cum stau treburile cu preoţii ,,îngăduitori”, cu religia care s-a ,,actualizat”. S-a actualizat my ass. Eu nu vorbeam despre Opus Dei sau nu mai ştiu ce sectă extremistă care se sinucide sincron. Vorbeam de draga de biserică ortodoxă, aia pe care o ştim cu toţii şi în al cărei religie suntem botezaţi mai toţi pe aici. De aici vine dilema mea legată de ,,ortodocşii categoria pană”. Ipoteza e următoarea – avem una bucata religie bătută în cuie, care printre altele spune că este păcat să reinterpretezi fapte sau idei biblice după bunul plac, sau să le adaptezi la existenţa proprie şi că tainele bisericeşti sunt deţinute de preoţi punct. Dar homo contemporanus vine şi zice – nu, asta îmi place, asta nu îmi place. Nu mă duc la biserică, vorbesc eu în gând cu dumnezeu că ştiu eu că e ok şi aşa. Postesc câte trei zile înainte de paşte, în definitiv e bine că mănânc echilibrat. Şi cred aşa cum am eu chef într-un dumnezeu pe care mi-l reprezint cum am eu chef. Şi atunci credeţi voi că asta se mai numeşte că eşti ortodox? Nu ştiu ce să zic…
Das weisse band
(material publicat în Zile şi Nopţi, ediţia de Bucureşti, 14-20 mai)
Excesul de educaţie dăunează grav umanităţii
Când faceţi copii, iubiţi-i
Într-un sat din nordul Germaniei încep să se petreacă lucruri stranii. Se pun la cale ,,accidente’’, se răpesc şi schingiuiesc copii şi printre frânturi de violenţă de tot soiul servită pe post de educaţie putem observa în voie urâţenia societăţii germane de dinaintea Primului Război Mondial.
Regizorul Michael Haneke răspunde cu acest film unei întrebări care probabil că a zburdat mult timp prin capetele oamenilor, mai ales în urma vizionării a tone de documentare şi drame de război: ce fel de copilărie au avut fasciştii?.
,,Panglica albă’’ (Das weisse Band) este un film alb-negru, fără coloană sonoră, lung de vreo două ore şi jumătate. Monotonia peisajului şi a stilului ultra realist e spartă de numărul mare de personaje numai bune de observat. Plus multe scene în care te întrebi ce le dau copiilor ălora de mâncare de pot juca aşa bine, sau te simţi ţintuit în scaun, pradă durităţii situaţiilor.
Sfatul medicului – dacă vrei divertisment, caută în altă parte. Dacă vrei să fii pus pe gânduri şi să vezi un film altfel, mergi să vezi ,,Panglica albă’’.
Carlin on Religion
Later edit: E un nene care spune mult, mult, dar mult mai bine decât mine ce am tot încercat să explic în comentariile de la postul anterior. Am dat citatul ăsta mai demult, dar nu cred că strică să-l mai pun înca o data. E în contrapunct cu nebunu’ de Carlin, măcar în tone of voice, însă cumva ambele au o legătura cu tot ce am de zis:
“Cu siguranţă, toate ar arăta altfel dacă aş fi un om religios, dacă aş putea crede că dincolo de această viaţa mai există ceva. Fie şi iadul. Nu sunt nici pe departe din specia liber-cugetătorilor. Din punctul meu de vedere, ateismul este o trufie cam imbecilă. Cum să-ţi imaginezi că toate misterele din banalităţile care ne înconjoară, dintr-o dimineaţă cu cer indecis sau din pietrele înnegrite, vara, de lumină, se explică doar prin chimie, fizică şi mecanică? De câte ori mă uit la Animal Planet şi constat câte taine ascund cele mai elementare forme de viaţă, sunt uluit. Mintea mea nu reuşeşte să priceapă cum au apărut toate acestea. Nu pot merge mai departe. Şi mă blochez aici. Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de el, s-a zis. Nu-i adevărat. Eu am nevoie şi nu l-am găsit. E şi aceasta o cauză a faptului că, sub masca mea de om sobru şi raţional, sunt mai vulnerabil decât îşi închipuie alţii. Şi sunt pregătit, mai bine decât aş fi vrut, să vorbesc despre eşecuri.” (O. Paler)
Şi Carlin, că ziceam despre asta într-un comentariu anterior :
Si acum, că i-am citat pe Paler şi pe Carlin (amândoi sunt acum decedaţi, probabil că s-au lămurit cum e cu viaţa de apoi), o să formulez şi eu, cu cuvintele mele, ce cred şi îmi asum.
Cred că religia e bullshit, precum Carlin. Nu îmbrăţişez niciuna dintre ele. Sunt botezată ortodox, precum majoritatea copiilor români, însă tot ce reprezintă pentru mine religia este TRADIŢIE. Tradiţie pe ale cărei obiceiuri le respect, în parte, din respect pentru părinţi şi identitate. Cred, însă, că religia e bullshit.
Şi mai recunosc că habar n-am ce-i dincolo. Că mă depăşeşte, pe mine ca pe restul oamenilor. Sunt multe lucruri care mă depăşesc – şi sunt uimita de frumuseţea unor lucruri, precum Paler. Sunt de acord, la fel ca el, că exista o doză de divin în multe din jur. Nu-s nici pe departe o atee cinica. Uneori cred în paranormal, sunt zile în care cred în fantome. Zile în care cred în energii şi karma.
Sper să fiu în stare să fac diferenţa între bine şi rau, în mare parte din viaţa asta. Sper să fiu în stare să fiu un om bun. Încerc să aflu cat pot de mult şi să simt cel puţin la fel de mult în viaţa asta. E limitata şi încerc să extrag cât mai multe din ea. Şi cam atât. Cam asta e credinţa mea. Ea nu conţine rugăciuni şi nici mătănii. Nu presupune aprinderea vreunui numâr de lumânări şi nici închinatul la vreo icoană. Şi, îmi pare rău să dezamăgesc pe alţii ca mine care au impresia că sunt religioşi – asta nu e religie.
Ac Dc si curentul alternativ anti-satanist :)))
Am fost duminica la concert, concert care a fost misto, mi-a depasit asteptarile. N-o sa ma apuc sa va povestesc de locomotiva, tunuri, striptease-ul lui Angus, solo sau bis. Ati citit deja chestiile astea peste tot daca v-a interesat. Asta in cazul in care n-ati fost acolo si iar e complet inutil sa ma apuc sa descriu.
Ce mi-a captat insa atentia e pajistea de crestini piosi care au rasarit ca ciupercile dupa ploaie si care o dau inainte cu satanistii si cu felul in care noi, oamenii normali adica, ne ducem spre pierzanie.
Dragii mei, satana in sfarsit ne-a pacalit si ne-a facut sa credem ca nu exista si acum, ca ne-am dus si la spectacol, ne-a pacalit sa o mai si preamarim. Oamenii astia traiesc intr-un film prost, d-ala cu buget minuscul, in care satanistii cu glugi trase pe ochi vrajesc omenirea si-o fierb apoi la foc mediu in cazane.
Ei, pe astia i-as face tocana.
Cred ca daca as putea fi acuzata de discriminare de vreun fel, capul de acuzare no 1 ar fi ,,discriminarea habotnicilor”. HUO.
I-as casapi pe toti astia care au impresia ca le stiu pe toate. Pe toti astia care se dau crestini doar ca sa arate mai bine cu degetul. Pe toti astia care stiu exact CE SI CUM.
Iar alora care se indoapa cu documentare ieftine americane in care ti se explica de ce roacherii sunt satanisti, le-as recomanda sa vada si Religulous. Asta daca nu le e prea frica ca iese dracu’ din monitor si le da o limba pe fata.
In rest – mars, ma! (click de credeti ca exagerez)
(da, I must be possesed)
Cum sunt femeile?
Bitter Sweet
Camino
Am mers să văd filmul ăsta cu destul de multe reţineri. Că celelalte experienţe legate de festival n-au fost tocmai grozave, că pare a fi lacrimogen, că e prea lung. Dar m-am dus până la urmă. Lume, n-am văzut în viaţa mea sala plângând în halul ăsta. Nici la indiene pe vremea lu’ Ceaşcă nu cred că se bocea aşa rău. Eu una m-am abţinut cu greu. Am înghiţit vreo 20 de noduri şi mi s-au umplut ochii de lacrimi de vreo alte 20. Nu de ruşine m-am abţinut – în jurul meu se plângea de pe toate flancurile, ca în Sandy Bell. M-am abţinut pentru că îmi era teamă că n-o să mă mai pot opri şi atunci n-aş mai fi înţeles nimic. M-am abţinut, solidarizând cu toţi bărbaţii din sală, deşi mulţi dintre ei se căutau de şerveţele atunci când s-a aprins lumina. De fapt, atunci când s-a aprins lumina sala arăta ca după un cataclism. Nu sala, cât oamenii din ea. Răvăşiti, terminaţi, devastaţi. E un film trist, dar nu doar trist. E un film trist şi frumos care te face să te revolţi că există oameni care îşi cresc copiii aşa şi să te bucuri că există copii atât de frumoşi deşi au fost crescuţi ca într-un beci. Măcar în imaginaţia unui regizor.
Frumos film. Extrem de trist, dar pozitiv ca experienţă.
Am două comentarii speciale:
1) e cea mai tare reclama la Converse pe care am vazut-o în viaţa mea
2) i-aş reproşa regizorului un lucru: laşitatea. E părtinitor pe tot parcursul filmului. Condamnă Opus Dei, arată cu degetul îngustimea, reclamă furtul de copilarie dar în final lasă lucrurile interpretabile. În fine, orice e legat de religie e interpretabil, însă dacă ai o opinie, o peliculă la îndemână şi un film artistic (nu documentar) chiar dacă inspirat din fapte reale, poţi să baţi mai puternic cu pumnul în masă. Dar regizorul a fost laş. A vrut să-şi asigure succesul la public, fie el agnostic sau religios. Oricum, îi mulţumesc pentru film. A fost o experienţă deosebită.
Pe site-ul oficial,unde că recomand să faceţi o plimbare, am găsit următoarea chestie:
Camino is meant to be a story told from an objective angle, free from prejudiced or stereotyped mindsets. A film which regards reality with a generous gaze, without judging it. Rather like an x-ray image. And this is precisely the reason for this film’s bold, closely focused and severe quality.
Javier Fesser
September 2008
Ehz, domnule Javier, daţi-mi voie să vă contrazic. Punctul dumneavoastră de vedere se vede cât se poate de clar. 🙂 Şi ăsta e un lucru bun.
Dilemă
A merge sau a nu merge la film.
Joi a fost gala de deschidere a Festivalului de Film European. Cu mare tam-tam, tot ICR-u-n păr, invitaţii la plic roşu (danke, Ioana). Când, ce să vezi. Haos. Rupere. Am reuşit cu greeeeu să găsim un locşor în sală. De fapt locşoare răspândite peste tot, foarte în faţă. Deh, asta e. Aglomeraţie de oameni speciali.
Şi acum o să încep cu capitolul binecunoscut – ,,probleme cu organizarea”. Adică film nemţesc celebru (avem cronicuţă în Zile şi Nopti de joia asta, de binevoiţi să căutaţi şi să consemnaţi), ditamai gala, subtitrare ALBĂ. În film alb-negru. Adică scene întregi în care am admirat subtilităţile limbii germane sublime, dar care mi-e necunoscută cu desăvârşire. Şi, după exclamaţiile din jur, la fel de necunoscută multora dintre vecinii de sală.
Trecu şi asta, dar aflu acum că filmele franţuzeşti nu prea au subtitrare. Nada. Acum, înteleg că suntem neam de francofoni şi că ar trebui să fim iluştri cunoscători ai limbii cu pricina, mai ales dacă ne dăm din target de festival de film independent, ÎNSĂ, ce naiba măh.
La Nuntă în Basarabia cică s-a blocat cd-ul. Se redifuzează lunea viitoare ca să zic aşa.
În seara asta plănuisem să merg la MŢR, să vad Eldorado. Belgian. În limba franceză. În lumina celor nou aflate, mă întreb de mai are rost. Că doar ca să mă duc şi să mimez ca înţeleg perfect graiul lui Gargantua nu cred că are sens…
De aici dilema…
Later edit – fost, văzut. Filmul – aşa şi aşa. Subtitrarea – existentă. Dar băi frate, puneţi şi voi ecranul ala mai sus la grădină, că nimic nu se vede de capetele celor din faţă. Iar eu mi-s înăltuţă…
Plus – urâta tare treaba cu băncile vopsite de curând. Eu am scăpat nemarcată, însă am două alte cazuri vărgate bine. Cu vopsea. Verde. Ihz. Credeam că ţăranul român e folosit cu tentă idilică în denumire…
Ce-o fi, o fi…bine să fie! O comedie de Woody David
(publicat în Zile şi Nopti, ediţia de Bucureşti, 30 mai-6 aprilie)
Ce se întâmplă dacă îi punem împreună pe Larry David şi pe Woody Allen? Ce altceva s-ar putea întâmpla decât o comedie contemporană premium? Cu o teatralitate de Shakespeare al mileniului trei, ,,Whatever Works’’(,,Ce-o fi, o fi’’) e o 
comedie pe care trebuie ne-a-pă-rat să o vezi, departe de clişeele stupide ale producţiilor trase la indigo la care tot mergi sperând că o să vezi ceva nou.
Scenariul îi aparţine lui Woody Allen. Regia, aşişderea. Personajul principal, însă – Boris pe numele său – îi aparţine în totalitate lui Larry David. Boris este Larry David. La fel de cinic, la fel de mizantrop, la fel de egoist ca Larry David în ,,Inamicul Public’’, Boris Yellnikoff are în plus doar o nominalizare la Nobel şi o tentativă eşuată de sinucidere, soldată cu un picior şchiop pe vecie.
Replicile sunt geniale, la marele fix, şi chiar dacă situaţiile pot da într-un absurd a la Woody Allen, dialogul te ţine pe Terra, printre muritori.
Ai şanse să cunoşti fericirea? Răspunsul dat de Woody şi Larry (la care subscriu cu toate degetele) – ,,Ce-o fi, o fi’’.