De aia tind eu să iau rapid decizii, atunci când n-am prea multe opţiuni. Aleg între alb şi negru, şi aia e. Ce o fi o fi.
De exemplu tema asta wordpress. Am fâţâit-o de a luat-o gaia. Încă nu sunt mulţumită. Şi cu cât găsesc mai multe variante, cu atât alegerea devine muuuult mai dificilă.
Pentru restul – vă explic eu dacă nu înţelegeţi, la cerere.
ahahahahhahahahahahahahahahhahahahahhahaah. Super tare.
Ieri a fost o zi cum nu sunt multe. Multă foială, alergătură. De dimineaţă m-am trezit ca să-mi vând sufletul, am fost apoi în centru unde am luat bilete la teatru, ochelari de soare noi, o eşarfă colorată tare şi apoi m-am văzut cu Radu, la o cafea. Destinaţia – Casa Oamenilor de Ştiinţă. Weirdest experience lately. De la intrare, chelnerii ca nişte ciocli pe scări, ceremonioşi. Intrăm, interiorul impresionant dar prăfuit, în nişa înconjurată de vitralii un bătrân cântă la pian. Ce? Psalmi. Da, psalmi. În afară de noi, un singur client de aprox. 60 de ani, în costum.
Chelnerul: – O cafeluţă?
Noi (încurcaţi) – …da…
Chelnerul: – Mică, mare?
Noi (la unison): – Mare.
Chelnerul: – Espresso, ibric?
Noi (bucuroşi, tot la unison): – Ibric!
Tataie de la pian cântă psalmi, lumina intră prin ferestrele mari, iar noi stăm la o masă mai mult lungă decât lată, aşa că e ca şi cum am sta în cele două capete ale unei mese de familie. O familie mai mică, aşa…
Celalalt client pleacă. Cei 4-5 ospătari apar înşiraţi şi durează cel puţin 5 minute până când schimbă faţa de masă curată cu una tot curată.
Apar încă 4 clienţi. Tot costum, tot în etate. Se aşează la masa cu faţa de masă schimbată.
Plătim, plecam. Pianistul trage de o Ave Maria, ospătarii sunt tot aliniaţi pe trepte.
Din centru, fuga la Plaza, după telefonul nou. Daaa, avem telefon nou. Frumuşel tare, mi luuuuvs it.
După care lene de voie.
Cu ajutorul voinţei. De obicei n-am nevoie de un instrument, dar azi-noapte am folosit un surfboard. Ca să înţelegeţi mai bine, vă spun exact cum i-am explicat cuiva în vis: cum zboară o vrăjitoare cu mătura. Mwhahahha. Şi Bucureştiul avea plajă. Unde se filma ceva…
Apoi un al doilea vis, mai ceva ca Boris Vian. Ne mutaseram undeva în centru, foarte în centru, aproape de Calea Victoriei. Plimbări, descoperiri, în fine. Şi ajungem la o expoziţie de artă – me and gang de fete. Parcă era şi Andrei. Unde piesa de maximă atracţie era o geantă în formă de sfârc. O, da. Aţi citit corect. Ne-am dat coate, am analizat-o. Era foarte scumpă.
Până la urmă fetele i-au luat cadou lui Radu o banderola albă, de pus pe cap. Pe care am privit-o foarte circumspect. Urma să fie ziua lui. Hmz. Până la urmă am acceptat faptul că se poate găsi o formă interesantă de a o purta, ca să încheiem conflictul.
În rest – Mădălina tot dădea nişte interviuri. Tot încercam sa ajungem la baie, era complicat. Apoi să probăm rochii, iar eu aveam straturi întregi de haine – şosete peste genunchi, ciorapi, fuste, manuşi, mâneci, în fine. Cam ca în realitate, aşa. Şi lumea voia acasă, şi eu tot nu-mi găseam fularul sau mănuşile sau sau sau … Promisesem Lucianei că luam un taxi împreuna către casă.
Când ieşim din clădire – stai mă, că eu m-am mutat în centru. Ele – mirate – da?! Şi dăi şi începe să le povesteşti de plimbări şi de descoperiri.
Asta mă uimeşte cel mai mult la visele mele. Convingerea cu care povestesc lucruri. Autentic, aşa.
Eu vă fac o dedicaţie. De Paşte, coloane sonore de succes de ieri şi de azi.
(publicat în Zile și Nopți, ediția de București, 26-31 martie)
Ok, sunt fană înrăita Nick Hornby. Din motivul ăsta am ţinut neapărat să văd ,,O lecţie de viaţă’’ (An Education) – ceva ieşit din mintea lui Hornby nu poate fi decât impecabil, chiar dacă e doar un scenariu adaptat, şi nu unul original.
Acum – ca să-ţi faci o idee despre poveste – în Londra anilor ’60, o adolescentă eminentă şi visătoare se îndrăgosteşte de un bărbat şarmant, mult mai în vârstă decât ea. Viaţa i se întoarce pe dos într-un ritm nebun şi frumos, cerul pare mai albastru şi cafeaua are un gust mai bun, înalta societate o primeşte cu braţele deschise, totul pâna când…şi nu mai spun niciun alt cuvânt în plus. De ţi se pare o temă superficială, punct de plecare numai bun pentru telenovele, stop şi de la capăt. N-o să primeşti la pachet vreo dramă roz şi pufoasă, ci un film foarte bun, scris şi regizat exemplar. O desfătare.
Coloana sonoră şi imaginea sunt şi ele la ,,aşa da’’. Interioarele sunt construite cu precizie de ceasornicar, sprijinind constructia personajelor, iar exteriorul te transpune fără griji în Londra perioadei respective. În rolul principal Carey Mulligan m-a cucerit total, deşi numele nu-mi spunea nimic. În papucii playboyului puriu – Peter Sarsgaard în persoană (nici că se putea alegere mai bună). Menţiuni foarte speciale – Alfred Molina în chip de tată obtuz şi morocănos – demonstraţie superbă de personaj, plus Emma Thompson în rolul directoarei de şcoală – din seria ,,niciun film englezesc bun fără Emma Thompson’’.
Gata cu vorba, hai la cinema, că în sfârşit e a ieşit un film pe care ţi-l recomand din toată inima.
Ieri am primit o invitaţie la concertul lui Brendan Perry, de la Ioana (tks).. Ce ştiam eu despre Brendan Perry? Mai nimic. Ştiam despre Dead Can Dance, de la care mai ascult una-alta. Îmi plac. Dar ce face el, şi anume Brendan Perry, cu viaţa lui, pe cont propriu… nimic. Însă faptul că aveam chef de o ieşire din peisaj m-a făcut să îmi doresc invitaţia respectivă.
Am fost şi-am ridicat invitaţia, m-am întâlnit cu una bucată Mădălună însoţitoare şi am purces. Sala Palatului era cam goală, drept urmare am abandonat locurile de pe bilete şi am mers undeva pe centru, destul de în faţă. Lumea toată în picioare, toţi aşteptau să vadă care locuri nu se ocupă, din acelaşi motiv. Dintre figuri cunoscute, toată Propaganda-n păr şi Mona. Şi cam atât.
După foiala de rigoare începe şi cântarea. Ce să vezi – intră pe scenă un nene ras în cap, cu urechi foarte mari şi barbă. Geacă de piele, tricou negru. Jeanşi. Figură ameninţătoare. Restul trupei – doi geekşi la chitară şi clape şi o fătucă cu statură de copil, păr foarte scurt, alura androgină, la bas. Pe baterist nu-l vedeam prea bine. Hmz. Mai să-mi iau jucăriile şi să plec.
Nenea care părea să-şi fi parcat Harley-ul undeva în spatele scenei deschide gura şi începe să cânte. De fapt începe să tune cu o voce foarte caldă (dacă are sens ce spun). M-a prins. M-a prins bine de tot. Restul spectacolului am stat ca Mowgli hipnotizat de Kaa. Încă nu-mi vine să cred. Ce discrepanţă între esenţă şi aparenţă!
Tot spectacolul Brendan Perry n-a mişcat aproape deloc din faţa microfonului. Ca un copil de grădiniţă care spune o poezie. Vocea lui însa a mişcat toţi oamenii din sală, deşi nu erau foarte, foarte mulţi. Au existat două bis-uri. Şi eu am plecat foarte bucuroasă de acolo. Sniff.
De aseară ascult asta:
Marți am fost să văd Alice. Alice în Țara Minunilor. Minunat, de mult n-am mai reușit să mă deconectez așa bine de la realitate. Evident, așa cum a spus mai toata lumea, spun și eu – Johnny Depp face toți banii de bilet. Johnny și iepurele de martie… (mi-aș fi dorit mult mai multe scene cu iepurele de martie).
Părăsind mall-ul – cuibușor de nebunii – am început să divaghez pe tema ,,Johnny Depp – cel mai tare actor din generația nouă”. Johnny Depp kicks Brad Pitt’s arse anytime, Johnny Depp can be anyone by still being Johnny Depp. Johnny Depp poate fi Edward Scissorhands, călărețul fără cap, Jack Sparrow, Sweeney Todd, Gilbert Grape, Don Juan de Marco, sau tipul nebun din Benny&Joon. Așa – cum naiba îl chema pe tipul nebun din Benny&Joon? Și așa am ajuns să downloadez Benny&Joon, film care știam că mi-a plăcut la nebunie acum vreo 12 ani.
Ah, and what a delightful Sunday we’ve just had with all the rain and french fries. And Benny&Joon. And, of course, SAM.
P.S.: Ar trebui să revăd și Arizona Dream. Cum îl chema pe tipul din Arizona Dream?
…la Gala Adprint. Adprintul – ediția de criză, pentru că, spre marele meu șoc, treaba s-a ținut anul ăsta la București. Gata cu Brașovul, ce atâta distracție. Păcat. Ahm… the memories…Gala a fost în seara asta la numita locantă Jet Set (unde am fost și când cu dansatorul vieții). Booon. După heavy night last night m-am mobilizat destul de greu, dar trebuie să recunosc că eram curioasă. Voiam să aflu dacă atmosfera mă va mai captiva, dacă o să simt vreo emoție văzând premii pentru printuri, ma rog, lucruri normale pentru un fost/actual/viitor sau de care naiba oi fi eu copywriter.
Trist. Atât pot să spun. Foarte trist. Oameni răsfirați pe ici pe colo, 2-3 figuri cunoscute. Am recunoscut la o masă niște oameni de la Tempo. În schimb, plin de berze! Femei pe tocuri hidoase, cu ciorapi in sandalele respective (să-mi explice și mie cineva ce e cu moda asta cu ciorapi și sandale, Carmen?). Pene, paiete, sclipici, hai fată! Tropa-tropa hihihi, hahaha, toate false. Am sprijinit timp de jumătate de oră o masă înaltă fix în centrul sălii, după care am acaparat o canapea.
S-au dat premiile. Foarte repede și fără mare tam-tam. Vreo două premii s-au dus la Grey, unul la Tempo și încă unul la Propaganda. Mda – în sfârșit oameni cunoscuți. Felicitări, btw. Restul de premii nu s-au dat, sau au fost câștigate de echipe din străinezia care nu erau de față.
Gloata de pițipoance era complet indiferentă la decernarea de premii -motivul pentru care, de altfel, ne aflam acolo. Mai gâl-gâl cu jageru, mai dă un whiskey, hai fată, hihihi, fată ce nebună ești!
Am plecat până la toaletă, unde am mai urmat un curs intensiv de AȘA NU. Silă. Silă și tristețe.
Băi nene, unde sunt frumoșii nebuni cu care eram obișnuită? Cu tot cu fițe de neînțeleși și converși în picioare iarna?
Ecosistemul pe care l-am văzut în seara asta era poluat și bruiat. De elemente zburătoare neidentificate, cu sandale de obor în picioare și aere de Gucci și Dior. Nicio emoție, nimeni nu vocifera la vederea magnificelor printuri câștigătoare, nimănui nu părea a-i păsa, de altfel.
Ce tot zic aici…mai bine mă duc să dorm puțin.
Noapte bună!
Fapt concret e că e. Că trăim o poveste d-aia adevărată, orice ar spune oricine ar avea orice de spus. Fără sirop, fără zahăr adăugat. The real shit, ecologic, bio, natural stuff. Mie încă mi se pare incredibil.
Şi tot aproape nu-mi vine să cred. Că e pe bune, adică.