Dupa postul plin de ură (şi foarte actual, din păcate), să mai îndulcim situaţia zic…
Versurile sunt dintr-o poezie de Fernando Pessoa. Dacă aţi fost prin Lisabona ştiţi că e un personaj destul de important, are şi nişte statui, şi nişte legende, destul de interesante şi dark… Statuia din poză se află în faţa faimoasei Brasileira (unde am băut şi noi o cafeluţă, aşteptându-l pe Miguel, astă primăvară).
Adică am câştigat concursul Blue-Air la care participam acum ceva vreme. .
Barcelona, here we come!!! 😀
Aseară am ajuns prin Braşov. De care îmi era dor, btw, deşi ajung destul de des undeva destul de aproape de. Un frig nene, un frig d-ăla. Am ajuns accidental într-un pub mic numit Ză Pub, unde nu erau mese, dar era concert în subsol. În lipsă de alternative şi din cauză de ger (adică nu prea era de plimbare pe afară) am fost şi la concert, unde 3 trupiţe de punk (aflu post event că erau greci şi parţial români) se scremeau în minibeci în faţa celor 30 de spectatori (maxim, cu tot cu noi, care eram 7). Un fum să-l tai cu drujba. Vodka-mere foarte naşpa, am trecut la bere. Una peste alta a fost amuzant. Inedit. La a doua trupă am plecat şi am luat drumul înapoi către Buşteni, la bar. Acolo alte personagii – piticu’ cu râs extravagant şi urâta care-şi turna videoclip. Pe la 3 am ajuns la concluzia că aş mai sta, ca de obicei – n-am avut cu cine.
Azi era iar soare şi frumos, şi fir-ar, iar am plecat fără cameră. Poze de poze ce aş fi făcut… Ce colori… ce peisagii…
photo credit: sleepyneko
Când eram mai mititică şi se pomenea pe undeva de vreun zbor, îmi imaginam automat că persoana aia e foarte importantă, foarte moştenitoare-de-viţă-nobilă, sau că a dat spontan peste aurul spiriduşilor irlandezi.
Şi uite, când am mai crescut şi mi s-a făcut de călătorit, că am prins alte vremuri. Şi anume alea în care poţi efectiv să te uiţi pe net, să alegi o destinaţie şi după aia să apeşi ,,Cumpăraţi bilet”. That easy. Urmează cazări, la fel de simplu, pe site-uri şi într-o oră, hai, două (depinde de numărul persoanelor cu putere de decizie) s-a planificat tot.
Acum, în jur există tot felul de personagii care dau ochii peste cap când te văd pe vreo pagină de low cost. Şi să mor de înţeleg de ce. Am tot călătorit cu low cost încoace şi încolo prin Europa şi nu mi s-a întâmplat niciodata ceva neplăcut, dimpotrivă. It was JUST fine. Lisabona, Barcelona, Viena, Bruxelles, Paris, Roma şi încă câteva. Şi dacă vă întrebaţi dacă e vreo diferenţă între un low cost românesc şi altul de pe afară – nu, nu e. Pot să certific că între cele 4 low costuri cu care am zburat n-a fost vreo diferenţă notabilă. Poate doar aia că în cazul celui spaniol stewardesele erau urate şi cu uniforme nasoale. 😀
Acum – pentru că am intrat în subiect, cum pregătesc şi ce fac eu în timpul unui zbor low cost ca să treacă vremea? Pregătirile încep de obicei cu câteva ore înainte de plecare, deci nu durează mult. Am grijă ce iau pe mine, ca să piui cât mai puţin prin aeroporturi. Mă dotez cu o gentuţă care se prinde în faţă, astfel încât am acces rapid la foi printate cu rezervarea, paşaport, buletin, pastile de cap, gumă de mestecat şi ipod. Cântăresc bagajul (pe metoda binecunoscută – eu cu bagaj în braţe minus eu fără bagaj în braţe). Majoritatea companiilor low-cost impun o limită de greutate pentru costul mic al bagajelor, dar eu n-am trecut-o niciodată. E o limită mai mult decât decentă, indiferent ce pietre de moară mă hotărăsc să-mi iau drept animale de companie prin ţări străine. La aeroport ajung cu o oră şi un pic mai devreme faţă de ora anunţată de decolare. E mai mult decât suficient, chiar dacă prind coadă la check-in. Mă dotez şi cu materiale de lectură, pentru că de cele mai multe ori citesc în avion şi în aeroport. Aleg o cărticică subţirică dar plăcută, care să mă prindă bine de tot şi să-mi mai dea drumul abia la aterizare. Martin Page si Nick Hornby sunt favoriţii mei pentru zboruri. Sau mă uit la un film pe laptop (dacă timpul de zbor şi durata bateriei îmi permit). Dacă nu, mă chinuiesc chiar să vizionez ceva episoade din Family Guy sau Weeds pe ecranul mic al Ipodului clasic, de 80 de giga. Dacă prind loc la geam sau am un partener destoinic de zbor, mă bag şi la un somn, sprijinită pe elementele enumerate mai devreme. Vibraţiile din timpul zborului ma leagănă de nani de numa-numa, mai ales dacă am căştile din urechi date pe chill-out ceva. Dacă nu e noapte şi prind loc la geam (sau măcar la mijloc), mă uit la norii pufoşi şi îmi imaginez forme din ei. Câteodata, dacă nu mă prinde somnul, fac planuri de viitor până mă prinde. Somnul.
În orice caz, sunt fan declarat low-cost, prietenii ştiu de ce (pentru că dacă nu era low costul nu vedeam nici jumătate dintre locurile pe care le-am văzut până acum). Şi da, postul ăsta a fost scris (cu toată sinceritatea) pentru un concurs organizat de Blue Air, de care am aflat de aici.
Fingers crossed for me, chiar plănuiam (din câte aţi citit vreo două posturi mai devreme) un weekend super tare pe undeva, cu ceva probleme de buget.
Din motive multe şi variate, bugetul meu de călătorii tinde dramatic către minus infinit. Aşa că, încercând o călătorie cu buget redus, mă gândeam că ar fi bine să încerc şi ceva plaiuri mioritice.
Să ne suim frumuşel în tren (deşi au scumpit ăstia biletele), să coborâm, să ne cazăm, să ne plimbăm…
Şi mă întrebam unde să plec. La Sibiu am fost, la Sighişoara am fost, la Braşov nu mai zic. De fapt, nici nu prea aş vrea să fie oraş. Dar atunci ce să fie?! Nu ştiu!
Voi ştiţi? Săriţi cu idei, pls, şi ajutaţi un biet călător să faca un plan economic şi frumos.
Acum aproape un an eram la Bruxelles. Eram acasa la Crina, un loc care n-ar fi putut fi mai bine de atat pentru momentul respectiv. Ma trezeam dimineata, cu o pisica lenesa la picioare, toata casa era la munca, iar eu imi faceam o cafea la presa frantuzeasca si ma plimbam alene prin livingul inalt. Nu, nu eram in culmea fericirii, asa cum ar putea parea la prima citire, ci intr-o stare jalnica, pe care incercam prin toate mijloacele din dotare a mi-o pondera. Ma aflam in mijlocul unui dezastru sentimental international, departe de casa, fara un job stabil, cu impresia fixa ca toate lucrurile imi sunt ursite sa-mi mearga prost. Lucruri adunate unul peste altul in decursul a multi ani. Aproape ca incepusem sa cred in blesteme. Tin minte cum ma plimbam pe parchetul subred vorbind la telefon cu mama, in timp ce razele de soare se incapatanau sa bata prin ferestrele mari desi era sfarsitul lui octombrie, in Belgia. Simt, inca, gustul acelei cafele si aud pasii mei pe bulevardul belgian pe cand incercam sa gasesc ceva, orice, numai sa gasesc (si am gasit, tin minte, absolut accidental, ambasada Romaniei).
Ramasesem intr-o oarecare pana de plansete, cautam frumosul si bucuria in cele mai mici lucruri din jur (si tin minte ca le-am si gasit) si dadeam mesaje oamenilor dragi. Nu stiu ce asteptam. Nu asteptam nimic, de fapt, sau asteptam totul, o solutie pe care eu nu eram capabila s-o dibuiesc, in cateva cuvinte scrise intr-un mesaj ce avea sa-mi salveze cheful de viata. Poate parea exagerat acum (si mi-e clar ca asa pare celor care citesc chestia asta), insa imi amintesc lucrurile asa cum au fost, iar ele erau cat se poate de dramatice. Poate suna a scuza, si asta poate si e – in contextul in care traiesc – insa e suficient sa te duci tu, cel sau cea care citesti aceste randuri, la oglinda de la baia locului tau de munca si sa te uiti vreo 10 secunde la tine, si o sa intelegi exact de ce am spus lucrurile astea.
Si atunci Lola mi-a scris urmatoarele cuvinte ,,cere si ti se va da”. E un citat. Il reproduc, nu am niciun merit.
M-am intors in Bucuresti cu cuvintele alea in cap. Tin minte pana si zborul – a fost cel mai placut din viata mea. Am refuzat sa iau experienta respectiva si pe altele dinaintea ei ca pe tragedii si am inceput sa cer. De la oamenii din jur, de la mine, de la viata, de la tot. Ceea ce voiam, nimic mai mult si nimic mai putin. Am constientizat CE imi doresc, mai departe de ce imi este impus sa-mi doresc. Atat. A fost atat de simplu.
Si mi s-a dat.
Mi s-a dat exact ceea ce am cerut, ce mi se potriveste, ce trebuie sa primesc.Doar o luna mai tarziu.
Si atat, asta e toata povestea, pe scurt. Poate ca ea e mai lunga de atat, insa am invatat in timp ca povestile care nu pot fi spuse in cateva cuvinte nu sunt povesti adevarate.
Sfarsit.
De fapt nu.
Inceput.
Asta nu inseamna ca trebuie sa dai acest mesaj la 10 persoane, sau sa-ti scuipi in san in timp ce mergi sapte pasi si jumatate in spate si inca doi si trei sferturi pe diagonal stanga in fata. Nu exista vreo reteta. Singurul lucru pe care voiam sa-l spun cu acest post este ca trebuie doar sa iti dai seama ce vrei si sa il ceri cu toata vocea din tine. Suna a program motivational, dar nu e. E doar o fraza aici, la mijloc: cere si ti se va da.
Am trăit o frustrare. Până acum am tot glumit referitor la acest cuvânt. ,,E o frustrată. E de la frustrări. Mă frustrează”. Din astea. Vă spun sincer, cu mâna pe inimă, că nu e nimic de glumit atunci când vine vorba de o frustrare. Din aia adevărată. Nimic, dar nimic de glumă. Constaţi cu stupoare că te transformi brusc din om în animal şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să urli la lună şi să recunoşti că nu mai ai niciun principiu. Moarte. Să moară capra vecinului. Să facă să dreagă. Să vină lăcustele, să cadă grindina, să otrăvim fântânile şi să ardem pădurile.
Trăieşti, de acum, în haos.
Ce e de făcut?
Rezolvarea e simplă, deşi la momentul respectiv nu îţi prea vine să crezi că există una. Dar se iau 4 femei, o maşina, şi se fuge pe autostradă în direcţia vama veche.
A funcţionat.
Măcar ştiu ce e de făcut la următoarea frustrare de asemenea dimensiuni, deşi sper sincer că nu va mai fi cazul NICIODATA.
M-am întors. Din Deltă. Anul ăsta am zis că o încerc și pe asta. Și nu oricum, ci cu cortul. Dhaaa. Cu cortul. Eu, mama fandosiților, inamicul naturii, regina puturoșilor. Țin să menționez că, în plus, nu mănânc pește. Accidental, poate. În niciun caz nu fac parte din categoria uraaa, mergem în Deltă și mâncăm peșteee.
Așa că am făcut-o. Ne-am achiziționat cort d-ăla de se face singur, ne-am înarmat cu vreo două tone de Autan și Off și am purces. Băi nene, a fost ceva de speriat. Nu, nu traiul la cort. Nici măcar țânțarii. Nici drumul spre plajă și nici duhoarea de pește (da,mă, știu că vouă vă place). Băi nene, a fost CALD. Atât de cald că nu am cuvinte să descriu, nici termen de comparație. Am crezut că îmi pierd mințile de la căldură. Și m-am ofticat. M-am ofticat rău, pentru că altfel ar fi fost foarte bine. Numai că orice gest, masă, drum, activitate, era însoțită de numaipotdecaldmordecaldcaddinpicioarevreausămoracumnuamaernupotsărespir transpirprintoţiporiiopriţipământulvreausăcobor. Infern. In-fern.
Am făcut și tentativa cu mâncatul de pește ÎN DELTĂ. Pentru cine nu știe, există un cor de evanghelizați care zic așa: nu contează că nu îți place, în Deltă îți va plăcea. Cu argumentul: nici eu nu mănânc de obicei, dar acolo…o să vezi ce de-o să mai crănţăni la peşte. M. S-a votat, tot nu îmi place. Am mâncat, a fost comestibil, unul dintre feluri chiar mi-a plăcut oarecum, dar nici vorbă de revelații și adulații ale peștelui. Nu îmi place peștele, deal with it. Îl urăsc pe el şi pe oasele lui şi mai ales mirosul lui oribil prezent în toate preparatele care îl presupun. Aia e.
Bun. Să revenim la lucruri serioase.
Pentru cine n-a fost niciodată la Sfântu Gheorghe, vă zic că e probabil cel mai liniștit loc din lume. Linişte din aia autentică. Din portul minuscul (un soi de debarcader) transportul se face hurducăit către cazare și plajă cu trocariciul (aka un tractor cu două remorci în spate sau un Nissan cu o remorcă în spate) sau cu taxiurile. De menţionat că taxiurile sunt de lemn şi sunt trase de cai sau de măgari. Sunt cunoscute şi sub numele ceva mai popular de CĂRUŢE. Sfântu Gheorghe e o comună măricică, dar totuşi o comună. Nici pic de asfalt pe nicăieri. Un port, un magazin universal, o farmacie, o bancă și o cârciumă cu mese de lemn sub sălcii (recomand, e foarte simpatică). Apoi case înșirate de o parte și alta a drumului, toate cu plăcuțe pe care scrie că oferă cazare, mese tradiționale din pește, râme negre de vânzare sau plimbări cu barca în Deltă. Casele sunt simple, nu discutăm despre vile cu enshpe etaje. Flori în curte, legume, bolte de vie, alea. La capătul satului se află Campingul Delfinul, unde am viețuit timp de 5 zile întregi. Pentru un camping, locul arată foarte bine. Sunt căsuțe de lemn acoperite cu stuf și locuri de campat. Apoi sunt dușuri cu apă caldă, toalete individuale cu chiuvete, oglindă, prize, toate curate. Există și un duș în aer liber, cu apă rece, la care de altfel am fost abonată vreo 3 zile, în tentative disperate de reglare a temperaturii corporale. Tot în corpul cu toalete și dușuri există și două camere cu chiuvete mari de inox unde se pot spăla haine sau vase. O noapte de cazare cu cortul costă 15 lei, o căsuţă de două persoane – 80 de lei pe seară (parcă).
La capitolul ,,divertisment” există o terasă cu mese lungi de lemn şi băncuţe, făcute din trunchiuri de copaci, acoperită de un tavan foaaaarte înalt şi căptuşit cu stuf, care de altfel creează un efect de răcoare şi vânt nemaiîntâlnit. Era singurul loc în care se putea respira în tot satul (în afară de Green Village – dar despre el mai încolo). Un fel de aer condiţionat în aer liber. Cu WiFi şi prize pentru încărcat diverse. La mesele astea se poate mânca de la bucataria din faţă echipată cu grătar, unde te duci cu bonul de la bar şi apoi urlă nenea: Micii!!! Scrumbia!!!. Adiacent terasei exista bar, magazin (cu aer condiţionat, acest paradis cu chipsuri şi bere) şi încă două terase ,,clasice” cu mese de plastic şi umbreluţe. Mai există un cinematograf în aer liber (aici are loc Anonimul săptămâna viitoare), respectiv cu filme de pe HBO, Procinema, Cinemax, ce se găseşte, cu aceleaşi şiruri de băncuţe de lemn, din trunchiuri de copaci. Tot campingul e foarte îngrijit şi curat, plin de câini maidanezi în formă de câini de rasă. Adică puii câinilor turiştilor ce au trecut pe acolo, am dedus noi. Aşadar, aveam maidanezi în formă de lupi, în forma de terrieri, în formă de boxeri, în formă de pechinezi, în formă de huski şi chiar un mini doberman. Dânşii erau în cale-afară de prietenoşi se ocupau în mare cu looking cute, îngropat în nisip de cald şi cerşit de mâncare pe ici-colo, asta până seara când se puneau pe urmărit căţeaua. Care era în călduri. Astfel, în timp ce stăteai la un film HBO, să zicem, puteai admira trecând în sus sau în jos turme întregi de câini foarte mari sau foarte mici în urmărirea căţelei. Când oboseau, picau oriunde, la întâmplare, existând riscul să calci pe vreunul ca pe o mină antipersonal. Din fericire, câinii erau obişnuiţi să îşi ia accidental şuturi si călcături pe cap şi nu aveau nicio reacţie în afară de proberbiala schelălăială şi fugă.
Pisici nu am văzut.
Noaptea se aprind felinarele pe potecile pietruite dintre căsuţe, se aud greieri, se văd miliarde de stele şi totul se întâmplă sub unda farului de foarte aproape. Când vii la culcare şi mai fumezi o ţigară în buza cortului ai impresia ca e un fel de basm.
Vizavi de camping există Green Village, acest loc de spart în figuri, în sensul că au piscină, aer condiţionat şi alte şmecherii. El e ruda mai bogată a Delfinului. Partea bună la Green Village este că se încadrează în fix aceleaşi repere – stuf, lemn, verdeaţă. Partea proastă e că este foarte scump.
Ca să ajungi la plajă din camping ai de mers,vreo 20 de minute pe jos sau cu trocariciul (care trece cam când are el chef) vreo 5. Odată ajunşi la intrarea pe plajă urmează un drum de aprox. 30 de metri pe care îl iubeşti la prima vedere şi începi să-l urăşti în zilele următoare. De ce? Păi e practic o cărare care taie liziera spre plajă, alcătuită din nisip extrem de fin şi…MULT. Adică picioarele ţi se îngroapă în el când mergi. E foarte mişto prima oară, oribil în următoarele dăţi când deja nisipul nu te mai impresionează cu nimic, e foarte incins şi ai impresia că înoţi cu picioarele într-o materie incandescentă încercând să ajungi la mare. Eu i-am zis ,,drumul robilor”. De fiecare dată când ajungea un trocarici în faţa lui, din remorcile improvizate cobora un val colorat de oameni cu colace şi pălării de paie care înotau apoi vreo 3-4 minute încercând să pună picioarele pe plaja făgăduinţei.
Lucruri bune la plajă? E mare. Imensă. Neamenajată într-un sens bun (există, totuşi nişte băieţi cu un generator în nisip, care vând bere şi alte chestii lichide reci, care se aprovizionează cu un tractor). Nisipul e foarte fin. Apa e foarte puţin sărată (gura de vărsare a Dunării e la vreun km în dreapta) şi este foarte mică până hăt în larg. Te poţi bălăci liniştit. Nu sunt alge. Dacă ai gărgăuni de gen nudism, poţi găsi zone în care nu te deranjează nimeni. Până la Sulina să tot mergi pe plajă.
Lucruri rele? E plina de scoici rupte în bucăţi mari (tocmai pentru că valul de turişti e încă mic şi n-a fărâmiţat scoicile) în care e foarte uşor să te tai dacă nu eşti atent. Apa e foarte tulbure, tocmai pentru că Dunărea e la o aruncătură de băţ. Practic, apa are formă de mare, dar e apă de Dunăre cu un strop de sare. În plus, la intrarea în apă timp de vreo 3 metri exista nişte vietăţi mici mici mici, transparente, ca niste microcrustacee, care îţi aleargă printre degetele de la picioare. Dacă nu ştii că-s acolo, le poţi confunda cu efectul de nisip plus apă. Sunt inofensive, nu fac absolut nimic în afară de o gâdilătură. Dar dacă ştii că sunt acolo, îi urăşti şi nu poţi trece peste ideea ca tre să faci 2-3 paşi rapid ca să scapi de ei la intrare şi la ieşire, e cam nasol.
Seara, când apune soarele, are loc invazia de vampiri. Nimeni nu scapă. Toate miturile sunt adevărate. Sunt acolo, sunt mulţi şi nu pleacă nicăieri. Soluţia? Tone de Autan şi spirale din alea fumigene. Îi pun pe fugă, dar am senzaţia că ne-au cam trosnit şi pe noi. Am inhalat la diverse substanţe insecticide că mai mai s-o prindem pe răposata Manole din urmă. Plus că Autanul te face să transpiri şi mai rău.
Aseară am făcut şi o plimbare cu barca. Domnul Lucian ne-a dus departe, la Sahalin, unde sunt coloniile de pelicani şi lebedele cu pui cenuşii şi cormoranii şi egretele şi brotacii ăia ca în Maria Mirabela. Poate vă arăt poze, de sunteţi cuminţi.
Concluzia e că deocamdată nu am o concluzie. A fost cu siguranţă o misiune extremă din cauza căldurii, dar a fost frumos.
Una peste alta, a fost o experienţă. Mă bucur că sunt acasă, că respir în voie şi nu mai asud ca un salahor, că am aer la noapte, că voi dormi, că nu mai trebuie să-mi dau cu substanţe toxice pe piele ca să pot bea o bere, însă efectul pozitiv este că nu m-am mai gândit nici măcar un minut la job, la Bucureşti, la nimic de nimic. Sunt dispusă să mă întorc cândva, când toţi meteorologii mă vor asigura că nu mai explodează soarele şi când ne vom cumpăra un cort mai măricel (btw, nu vreţi să cumpăraţi un cort haios, verde, de o persoană sau două mai mici – pe el scrie că e de două – de se pune şi se strânge în 2 secunde folosit o singură dată?).
Am ajuns acasă. Sunt extrem de obosita. A fost un weekend foarte frumos, cu de toate. Şi mă grăbesc să scriu despre el acum, la cald.
Mai întâi povestea. Am aşteptat să se consume cu totul, ca să pot trage concluzii şi linii. Acum, iată.
Luni, 5 iulie. În finalul unui meeting lungim vorba despre teatru şi o colegă ne povesteşte care e treaba cu acest Faust care se joacă la Sibiu, Faustul lui Purcărete. Despre Ofelia Popii, hala industrială, senzaţia copleşitoare and so on. Rezultatul destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte cât de cât este că m-am repezit la gugăl, să aflu mai multe şi o jumătate de oră mai târziu încercam deja să fac rezervări. 10 la număr. Pentru mine şi dânsul două, pentru un coleg victimă a aceluiaşi meeting şi o ,,dânsa” încă două şi încă…6. La primele 4 nu mă voi referi în cele ce urmează, pentru că ele au rămas aşa cum a fost stabilit. Celelalte 6 erau însă pentru A şi B, care îi vor transporta şi pe C şi D cu automobilul proprietate personală şi pentru pentru E şi F, care ne-ar fi transportat şi pe noi. (respectiv E).
Până seara – niciun rezultat cu demersurile de rezervare. Telefon fără răspuns, probleme tehnice etc. Mă cheamă în taină o altă colegă (care fusese împreună cu instigatoarea originală la spectacol, în mai) şi îmi dă o adresă personală de mail a cuiva cu care fusesera şi ele în contact la momentul 0. Fremătând de nerabdare, dau mail. Rezerv fără să clipesc cele 10 locuri. Fără plată în avans, nimic, totul pe cuvânt. Superb! Bat din palme de încântare. Acum nu trebuie decât să mai treacă două săptămâni, să plecăm către Sibiu, şi TOTUL VA FI BIHIIINEEE!
Not.
A doua zi de dimineaţă mă caută E. Mă roagă să mai rezerv un loc suplimentar pentru un ,,dâns”, să îi spunem G. Zis şi făcut. Sunt acum, aşadar, 11 locuri rezervate. Toate, evident, pe numele meu.
Vreo două ore mai târziu mă sună A. Din păcate-fericire şi-a dat seama la timp că nu poate merge, există o nuntă care nu se face a fi ratată, pe care nu o luase în calcul. A şi B sunt un cuplu, aşadar doi pică din start. C şi D mă cunosc foarte bine, îşi dau seama că e foarte posibil să aborteze şi ei misiunea, mai ales acum că faza cu transportul cu A şi B a picat, aşa că preferă să renunţe şi ei din vreme, ca să nu mă încurce. Bun. Primii nervi. Abia am suplimentat un loc, nu-mi vine sa joc la alba-neagra să mai dau un mail în aceeaşi zi în care anulez 4. Desigur, locul era pentru E, nu pentru A, B, C sau D. Vinovatul fără vină loveşte din nou şi nu ştiu cum dracu’, dar mă găsesc din nou la mijloc. Să fie oare pentru că îmi asum disponibilitatea altora? Hmm….Think, penguin, Think. Think quick and most of all keep your blood cold. Nu-i vina nimănui, sunt doar 4 bilete anulate cu suficient de mult timp înainte, nimic bizar, sunt defectă, trebuie să mă concentrez la lucrurile importante din viaţă. Mă gândesc să încerc să găsesc înlocuitori, însă îmi alung repede gândul. Nununu. Fără alte complicaţii, penguin Roagă-te să rămâna măcar celelalte 7 locuri aşa cum a fost stabilit şi gata! Voi da un mail câteva zile mai târziu, îmi voi cere scuze frumos şi voi anula 4.
Piaza rea îmi dă târcoale şi totuşi încep să întreb şi alte persoane. H îmi spune că ea şi I merg sigur-sigur. Poate mergem chiar împreuna, cu maşina lor, având în vedere că suntem chiar vecini. Excelent! Rămân două locuri. Îmbătată de aparentul succes, încep să caut alţi înlocuitori.
Joi o sun pe J, să-i urez la mulţi ani. Îi povestesc de piesă şi zice că poate merge cu K, soţul din dotare, el fiind din Sibiu, aşadar au unde lăsa copilul. Vineri, a doua zi, îmi spune că mama lui K e plecată din ţară, dar tot încearcă să găsească o soluţie cu copilul. Însă luni e clar – nu se poate, nu au cu cine lăsa copilul. Luni mă gândesc deja să anulez cele două bilete. Încerc totuşi să mai arunc o întrebare pe facebook, poate poate.
E marţi. Mă duc la doctor. Aproape am uitat de griji, vorba aia, două bilete în plus, două în minus… Pe drumul spre firmă mă sună E, se pare că G (suplimentarul 11) a păţit o nepăţită cu un amic şi o claviculă(?!) şi nu mai poate merge. E s-a sfătuit şi cu amica F şi din motive (para)psihologice nu mai merg nici ele. Încă 3 locuri anulate. Îşi cere scuze. Aia e. E marţi deja, 13 iulie. Am 5 locuri în plus rezervate şi o tuse groaznică. Ştiu, nu-i mare lucru să faci o anulare, dar deja sunt parcă posedată. Un pic mai târziu, în parc, la un brainstorming, mai arunc o întrebare. Mă mănâncă. Aşa, la marele mişto. Great! Colegul L vrea să meargă împreuna cu ,,dânsa”, să îi zicem M. Rămân 3 locuri. Mă întorc în firmă, dau un mail către absolut toată lumea şi anunţ că mai am de măritat 3 locuri la spectacolul ăsta nemaivăzut. Sunt în vervă, trebuie să rezolv odată situaţia asta, şi nu, nu voi anula niciun loc! Pe scurt, se anunţă repejor N şi O, şi P. Su-per! Asta e!!!Dau un mail să confirm rezervările. Mi se confirmă în mai puţin de o oră, toate 11, împreună cu un număr de telefon (al ,,omului de legătură”) la care să sun când ajung în Sibiu.
Primesc încă un mail de la R care vrea pentru ea şi S şi încă unul de la T, care ar vrea un loc. Too late, dar îi ţin de rezerve. Şi bine fac, pentru că nu mai târziu de a doua zi L anunţă cu ochii în pământ că uitase de o nuntă de care i-a amintit M. O caut repede pe R, care acceptă bucuroasă locurile pentru ea şi S. E o colegă pe care n-o cunosc, de la etajul 2. Merg jos, la cafeterie, să ne cunoaştem. Zice că vine sigur, împreună cu S, prietenul ei.
Recapitulare. Merg eu, Vlad, colegul iniţial plus o persoană, vecinii H şi I şi colegii N plus O, P, R şi S.
T rămâne rezervă.
Miercuri seara N află de la O că e posibil să existe un ppm inopinat sâmbătă seara, aşadar e foarte naşpa. Oamenii deja se simt prost că trebuie să contramandeze, ştiind povestea.
Totuşi, se întâmplă.
Joi dimineaţa e oficial, O are ppm, N şi O nu pot merge. Arunc o întrebare la rezerva T, nu poate, a făcut alte planuri.
Sunt zen. Viaţa e frumoasă.
E vineri, mergem la Faust, îmi bag… în ele de bilete. Ies la pranz cu amicul U pe care îl deturnez într-o doară de la planurile de mers la mare. Îl combin rapid cu colega P care şi aşa rămăsese fără transport din cauză N+O. La vita e bella, a rămas un singur loc. Mă sună U, vrea să îl ia şi pe tatăl lui, să-i zicem V.
Şi aşa am ajuns eu la Faustul lui Purcărete cu Vlad, H şi I în maşina lor, R+S cu trenul, colega P + amicul U + tatăl V cu maşina lui U şi colegul iniţial cu ,,dânsa” (plus doi prieteni ,,suplimentari” ai colegului iniţial, cu rezervare separată. Adică în total 13 oameni. Cele 11 rezervări ale mele şi cele două separate.
Sâmbătă, ora 6 jumătate ajungem în Sibiu. Fiecare cu metoda proprie. Ne cazăm (în afară de P, U şi V care se vor întoarce în aceeaşi seara în Bucureşti).
Ameţeală totală, P, U şi V se duc să ia biletele, noi fiind în urmă cu masa. Ajungem şi noi la Hala Balanţa. Apar din umbră şi R şi S plus colegul iniţial cu gaşca, care uitase că a făcut o rezervare separată şi timpul de ridicare a cam expirat. El credea ca şi cele două separate sunt la noi. Nu sunt, noi le-am luat doar pe cele 11. Aşadar doi oameni nu au bilete! Scurt moment de panică. Asta ar fi culmea. După atâtea chinuri să fim în formaţie completă, acum rămân oameni fără bilete. Din fericire se mai găsesc două.
Intrăm.
Spectacolul este exact aşa cum mi-am imaginat. Lucru poate nu foarte bun, ar fi fost mai bine poate să mă las surprinsă şi să nu citesc atâtea lucruri – văd atâtea filmuleţe. Totuşi, nu sunt dezamăgită. Aşteptările îmi sunt recompensate. Ofelia Popii e, într-adevăr, magistrală. Faust nu mă impresionează, dar înţeleg alegerea. Îmi scapă printre degete câteva simboluri, îmi promit că voi citi mai multe despre Faust (am făcut-o deja, primul lucru când am ajuns acasă şi deja înţeleg mult mai bine nişte lucruri). Noaptea Valpurgiei. Oameni zburători, circul ororilor, flăcări. Am rămas în urmă şi nu vedem chiar totul de oamenii din faţă. Totuşi e copleşitor. Ne ţinem de mână şi parcă ne e un pic frică, deşi ştim că e doar teatru.
Se termină. Ieşim, puţin copleşiti, dar şi însetaţi, transpiraţi.
P, U şi V pleacă spre Bucureşti. Primesc sms de la R şi S, care fug să prindă trenul. Îmi mulţumesc.
Mai târziu dau iarăşi, întâmplător, peste colegul iniţial. Fumează o ţigară pe treptele pensiunii. Pare copleşit de experienţă.
Mergem cu paşi mărunţi către centrul Sibiului. Noi doi, plus H şi I. Bem o bere la o terasă, ne luăm cu poveşti. Ne mutăm apoi în piaţa mică, unde ne înfruptăm porceşte, la Union, cu un kebap de pui la platou şi încă nişte bere.
Ora 4 ne prinde încă puţin năuci după spectacol. Mergem pe stradă, pe jos, până la hotelul care nu este tocmai aproape.
Dormim şi plecăm spre Bucureşti. Via Bâlea. Unde mai pierdem vreo 2 -3 ore la un restaurant şi apoi direct pe iarbă. Ne prinde-o ploaie spontană la coadă la Kurtos Kolacs cu nucă.
Drumul până la Bucureşti pare apoi interminabil. Vorbesc la telefon cu tata, care mă avertizează că după Capra drumul e foarte prost. Şi are dreptate. Ne târâm ca nişte melci printre gropi.
Ajungem acasă târziu, după 10 seara. Suntem extenuaţi.
Ce îmi doresc? Mai multe weekenduri ca astea şi un pic mai multă responsabilitate de la oameni, atunci când fac un angajament. Chiar dacă nu sunt bani la mijloc. În speţă, să se gândească binebine înainte să arunce o vorbă. În rest, e greu de găsit un vinovat. Nu există. Eu, poate, că mă împiedic de detalii şi mă agit prea tare pentru lucruri mult prea neimportante gen principii învechite şi respectarea unui cuvânt (respectiv al meu 🙂 ). Fie el şi via e-mail, dat unui om necunoscut.
În rest, e super. Reuşită pe toate fronturile.
Sfaturi? Fiţi mai înţelepţi, lăsaţi-vă surprinşi, nu căutaţi materiale pe internet. Citiţi, în schimb, despre Faustul lui Goethe. Textul este cel original, tradus în limba română, însă simbolismul este la mare rang şi dacă nu ştiţi EXACT despre ce e vorba, e posibil să vă scape nişte lucruri destul de importante. Şi, nu în ultimul rând, asumaţi-vă din start ca e ceva ce fie vă va plăcea la nebunie, fie nu vă va plăcea absolut deloc.
Şi apoi mergeţi la Sibiu, să vedeţi Faust, la Hala Balanţa, pe Calea Guşteriţei, imediat în spatele Gării Mari.
A meritat fiecare kilometru.
