Category Archives: divagand

bad dreams, divagand, funny shit, muzica

>Caldura mare…

>E atat de cald ca mi se sufoca lentilele ochelarilor. Stau in balcon si beau un ness cu fructoza. Nu cu zahar, ca ala stimuleaza productia de diabet. Asta… de insulina am vrut sa zic. E de la caldura.
Porcaria asta de laptop imi frige genunchii. Nu il tin cum trebuie, si nici nu am chef.

Cum va ziceam. Azi dimineata pe la 5 m-am dus sa beau apa. Apa din frigider. Aveam un butoias din ala de 5 chile – Bucovina. Il ridic – ma nene, cam usureanu, asa. Ma uit in el – cred ca mai avea cam un litru. Bai, jur ca atunci cand l-am bagat in frigider avea vreo 3 si ceva in el. M-am speriat, normal ca m-am speriat. Am zis: opa, asta s-a scurs. Pun mana pe acolo, orbecai (ca nu aveam ochelarii), nimic. La faza asta deja m-am speriat rau. Aproape ca m-am panicat, la naiba. Am vazut si un film cam dubios inainte sa adorm. Adicatelea carevasazica cine a intrat bai frate la mine in casa sa imi bea apa din frigider?

Pana la urma ratiunea a vorbit. E clar ca totusi a picat apa pe undeva. Evident, era toata colectata undeva sub sertarul cu rosii. Am luat un prosop repede. Bai nene, era rece rau. Rau de tot.

Stau si ma aberez aici. E asa de cald…Sa cante muzica, lautar…

On My Balcony.mp3
divagand, intelepciuni pinguinesti, me and my friends, nostalgii

>Duminica sunt posedata

>

Invariabil, duminica sunt nefericita. Rau. Cu sau fara motiv, sunt extrem de nefericita. A existat recent o scurta perioada de timp in care duminicile ma plictiseau, dar nici macar atunci nu erau fericite, ci doar anoste.

Singura perioada in care duminicile imi placeau la nebunie a fost cea dintre clasa a 10-a si clasa a 12-a. Sambata ieseam in club (discoteca, whatever :p) si ma intorceam undeva intre 4 si 6 dimineata. A doua zi faceam ochi pe la 12, cand ai mei erau deja plecati la tara. Ce misto! Nu trebuia sa suport pe nimeni, imi suportam mahmureala cu stoicism (daca era cazul), in balcon, cu o cafea in brate… apoi pe la 4-5 ma apucam de cartofi prajiti, si asa de tare imi placea ca am toata casa numai pentru mine… ca imi insir masa unde vreau, ca mananc ce vreau, ca nu ma bate absolut nimeni la cap… Chiar aveam senzatia aia tampita ca toata lumea e a mea.

Acum e exact invers. Ma trezesc singura pe la pranz si imi vine sa ma dau cu capul de pereti; stiu ca a doua zi trebuie sa ma duc la serviciu; n-am chef de nimic; nu vreau sa vad nici un soare; mi-e lene sa fac de mancare; balconul ma deprima ingrozitor si el pentru ca e mare si gol. Vreau sa imi sune telefonul pana ii moare bateria si in acelasi timp imi vine sa-l inchid si sa nu aud pe nimeni care sa-mi faca vreo propunere de duminica seara pe care trebuie s-o refuz pentru ca … pe bune ca nu ma simt in stare sa ies din casa sau sa vad pe cineva. Duminica sunt genul ala de persoana care nu te lasa nici sa mori nici sa traiesti.

Cam asta. Ma gandeam sa sterg duminicile din calendar. Ar fi sambata si sambata bis. Mi-as putea da la produs niste calendare, ceva… s-ar rezolva cumva. Da’ problema e urmatoarea: cum ma duc eu la munca luni direct dupa party-ul de sambata? A? Va intreb eu pe voi… 🙂

divagand, funny shit, la strada, muzica

>Start wearing purple

>O dimineata perfecta incepe la metrou cu…. Nu. O iau de la capat. O dimineata perfecta incepe atunci cand suna ceasul si nu iti vine sa dai cu pietre in geam. Cand auzi melodia aia si parca nu e asa enervanta ca de obicei. Cand ai impresia ca ai dormit 100 de ani si ca e ok – te poti ridica fara mari traume din pat.

O dimineata perfecta continua cu ritualuri bine stiute – cafea, dus cu miros de mango, cautatul de haine aleneeeeee….

O dimineata perfecta merge mai departe si ajunge la metrou – si aici pot spune – cu Gogol Bordello – si pentru ca e o dimineata perfecta, toate cele 3 trenuri vin exact la timp; intre timp toata lumea din vagon se zbantuie si canta – START WEARING PURPLE, WEARING PURPLEEE- in capul tau, fireste, dar asta e mai putin important. Cel mai important e ca ai un ranjet larg pe fata, lucru care certifica faptul ca ai de-a face cu o dimineata perfecta.

Restul zilei deja nu mai conteaza: e clar ca e va fi o zi perfecta. Mancarea e ok, ochii nu te dor, nimeni nu te streseaza, nimic nu-ti poate altera starea zen.

Seara e si mai misto – lumea din metrou danseaza din nou – START WEARING PURPLE, WEARING PURPLEEEEE – cea mai tare e tanti aia grasa cu sandale aurii. Uite cum ii tremura suncile – da’ ea canta de moare: start wearing purple, wearing purpleeee. Ce misto.

Ca bonus, ajungi la bloc si constati cu satisfactie ca-s iar plozii la joaca in fata scarii. E perfect – asta inseamna ca sunt parintii cu ei si ca fauna ascultatoare de manele s-a dus in alta parte sa-si scuipe semintele. Si se joaca puradeii cu mingea, si mamele barfesc, si de fapt toti canta si danseaza: START WEARING PURPLEEEEEE.

Un crevete, o bere, o tasta-doua si uite-asa se duce o zi perfecta. Mama ei de zi perfecta…

Start wearing purple for me now!

divagand, me and my friends, me feeling like shit

>Cum e cu faza aia…

>

…cand se pare ca ceri prea mult de la oameni? Cum e cand pari nebun, si stii ca asa pari, si realizezi cum te privesc oamenii, si desi nu faci totul dintr-o dementa absoluta, totusi toti te percep ca pe o persoana scapata de sub control?

E aiurea, asa e. Cand ceri foarte putin, si totusi putinul ala nu exista, si atunci o iei razna si realizezi ca o iei razna si ca reactiile iti sunt cel putin exagerate, si totusi nu te poti opri pentru ca putinul ala din contract nu exista, la dracu’! Si esti dezamagit ca naiba, si te duci si mai dai un tun, ca oricum lumea te stie nebun, ce conteaza… nu e ca si cum le-ar pasa de nervii tai. Stii cum e: “las-o ma, ca e dusa….”. De cate ori n-ati zis asta? De cate ori n-ati gandit-o, cel putin?

Ma tot intreb: cum functioneaza treaba asta? Asteptam cu totii sa patim o chestie nasoala, si sa vedem cine se sesizeaza? Si atunci dam puncte? Asa functioneaza? Si in perioadele dintre intamplarile dureroase e un fel de … pauza? Poate ca sunt cu adevarat tampita, si nu m-am prins. Poate ca toata lumea are o carte, ceva, cu reguli, si eu n-am ajuns la librarie la timp.

Acum ma gandesc… la ce bun. Zau, la ce bun? La ce bun sa iti doresti? C’mon…. suntem o specie egoista. Si eu sunt egoista. Si … la ce bun? Zau…

divagand, me feeling like shit

>Imi vine sa…

>
Imi vine sa… dar rau de tot. Si atunci cand imi vine sa…, dar rau de tot, de obicei nu fac nimic. Incremenesc. Si faptul ca imi vine sa… dar rau de tot, incepe sa imi clocoteasca in sange. Si imi vine si sa plang, de fapt de cele mai multe ori chiar incep sa plang. Si ma simt neputincioasa, si mai ales imi vine sa… dar rau de tot.

divagand, me and my friends, muzica, nostalgii

>Incerc de zile bune

>… sa gasesc un subiect bun pentru un post. De fapt il tot gasesc, dau de el peste tot (si ma gandesc: uite un subiect bun pentru un post), dar apoi, dupa ce imi defileaza putin prin creieras, dispare pur si simplu.

Desigur, as putea scrie despre ce simt. Dar n-am chef sa arunc tot pe tava – tocmai pentru ca simt. Si pentru ca simt ca as vorbi in gol si cuvintele s-ar simti singure, aruncate aiurea. Iar cu metaforele despre trairi pe care le aruncam -ca sa aratam ce cuvinte noi am invatat-tocmai ce v-am spus mai devreme ca nu prea ma impac.

Da’ pe bune ca tre’ sa scriu ceva. Am un tacanit in urechea stanga care imi zice asta.

Sa vedem… sa scotocim…

Concluziile saptamanii – poate, poate…?

1) Toti oamenii actioneaza in primul rand din rautate 🙂

2) Toate drumurile duc la strand

3) STRAND, STRAND, STRAND, STRAND (incepe deja sa sune cool, nu?). Hai sa incercam si asa : SHTRAND. E?

4) Nici o sauna nu se compara cu un costum de scafandru

5) Vreau sa ma plimb cu elicopterul

6) Yachtingul ma fascineaza mai tare decat as fi crezut ca o poate face

7) Trebuie sa te gandesti bine inainte de a apasa pe un buton

8) Nu toti tantarii pisca (unii devoreaza de-a dreptul…)

9) Unii olandezi sunt amuzanti

10) Nu manca niciodata la KFC daca urmeaza sa te plimbi pentru 2 ore fara tinta.

Damn… still nothing. Incep sa cred ca ar fi cazul sa inchei cu blogul asta.De tot. Ce naiba sa fac?

divagand, funny shit, interactive, me and my friends

>Ok, azi e ziua… confesiunilor! :)

>

What Your Bathroom Habits Say About You

You are very independent and self-centered. You don’t solve other people’s problems – and you don’t expect them to solve yours.

You spend a lot on clothes, and you tend to be a very dresser. However, it’s hard for you to throw away trendy clothes when they go out of style.

You are a little shy and easily embarrassed. You often wonder if you are normal.

In relationships, you tend to take care of your needs first. You can only be with someone who’s as independent as you are.
bad dreams, divagand, me and my friends, nostalgii

>Things from the past

>

Stii cum e? Treci printr-o experienta intensa. Atat de intensa incat iti da peste cap intreaga existenta. Pentru cel putin o saptamana, te intoarce de tot pe dos. Si in momentul in care nu este atenta (experienta, fireste, doar despre ea discutam) ii faci branci intr-o groapa si arunci cat de mult pamant poti pe deasupra. Iei pamant cu mainile, cu picioarele, cu gura, cu orice ai la indemana, numai sa acoperi groapa aia cat mai repede. Si la final sari energic pe locul unde a fost groapa, ca sa batatoresti pamantul, sa nu mai ramana nici o urma.

Dupa aia iti stergi picaturile de transpiratie de pe frunte, iei o gura de apa, si te apuci de treaba. Lipesti tot ce ai spart, arunci ce mai e de aruncat, cumperi lucruri noi, iti faci dracului rost de o viata noua.

Mama, si cand vine cate un cutremur si se mai face cate o fisura… Sau cand mai vezi un caine care face… na… face si el caca…. si sapa tocmai acolo in locul cu pricina ca sa acopere necazul… In momentele astea simti piscaturi in ceafa, fiori reci, dureri de stomac…

Stii ca la un moment-dat, orice ai face, pacostea tot o sa iasa la suprafata. Tot ce poti spera este sa vezi tarandu-se afara din groapa doar un schelet pricajit, care sa nu te poata afecta prea mult.
divagand, intelepciuni pinguinesti, interactive, me and my friends, rasu'-plansu'

>Experiment

>Frunzele plantei strapungeau lumina. Pareau niste sulite, niste ostasi ai diminetii. Ce era oare in mintea ei? De ce priveste fix planta asta? Sa il sune? Nu se stie care fusese motivul real pentru despartirea lor, dar durerea isi facea loc in sufletul ei din ce in ce mai tare. Isi amintea fiecare fractiune de secunda a serii trecute. Era totul ca un mozaic de cioburi ascutite care ii insangera sufletul frematand de patima.

Incetul cu incetul isi aduna fiinta risipita undeva pe covor de-a lungul ultimelor ore. Se mai intreba o data: sa il sun? Sau mai bine sa uit tot? Da, este mai bine sa uit tot…

Ziua continua. Ei nu ii pasa de durerea oamenilor. Pamantul se invartea din ce in ce mai repede…

Si asta e momentul in care ma opresc si va intreb: cum Dumnezeu ati putea crede ca eu chiar am avut ceva in minte cand am scris cuvintele astea? Ma tot invart pe bloguri pe care oamenii scriu cuvinte mari. Mari si goale ca niste tomberoane proaspat golite din fata blocului (asta ca sa ma folosesc si eu de niste comparatii bombastice).

La un moment-dat, fenomenul ar putea fi amuzant. Pana la urma este un lucru pozitiv ca oamenii incearca sa se exprime, indiferent sub ce forma. Pericolul este altul. Exista oameni care cred ca asta e literatura in forma scurta. Talent nedescoperit si neslefuit. Orice metafora, orice cuvant nou pe care il auzim undeva la coada la peste este o dovada de genialitate.

Sarind dintr-o barca in alta, imi aduc aminte de ziua tragica de joi (sau miercuri, dar cred ca era joi) a saptamanii trecute, cand am fost cu un prieten la o “piesa de teatru”. Era o piesa de teatru, adaptare a unui one man show din statele unite, din cate am aflat in urma cercetarilor-tip-google. Nu cunosc scenariul original. Dar adaptarea a fost o mizerie. Un text incredibil de prost, jenant si pentru cel mai slab stand-up comedy. Traduceri mot-a-mot, cuvinte goale (ce spuneam mai devreme), si peste toate trona interpretarea patetica. Nici nu stiu pe cine sa dau vina: nu stiu daca textul era ATAT de prost incat actorul nu avea cum sa il interpreteze mai bine, nici daca actorul a interpretat atat de prost incat textul mi s-a parut mizerabil. Si ca sa revenim la tema serii: nu piesa a fost problema. Cred ca ar fi ingrijorator daca ar exista numai lucruri bune pe lume. Ar fi o catastrofa! Nu, problema era PUBLICUL. Publicul care s-a prapadit de ras, s-a tinut cu mainile de burta, a aratat cu degetul, a aclamat.

“Piesa” s-a terminat. Era avantpremiera, si imi dadeam seama ca din cei 50 de oameni (maxim) de acolo, jumatate erau prietenii actorilor/regizorului. Ceea ce ma speria cu adevarat, insa, era restul. Trebuie sa fi fost macar un om acolo, in sala, care sa fi fost ca noi – ca mine si ca prietenul meu. Pur si simplu in cautarea unei manifestari cultural-artistice. Ei bine, toata lumea era in extaz.

Concluzia cea mai fireasca ar fi ca EU si insotitorul meu ne inselam – pentru ca majoritatea dicteaza, nu? Imi place totusi sa cred ca nu este asa. Chiar incepusem sa cred ca-s o faptura banala, pentru ca aproape toate piesele de teatru la care am fost in ultima vreme, indiferent ca erau moderne sau clasice, jucate in baruri sau in sali mari si prafuite, mi-au placut. Fiecare in felul ei. Mi-ar fi chiar greu sa fac un clasament. Si incepusem sincer sa cred ca sunt lipsita de simtul valorii si ca aplaud ca un papitoi de paie la tot ce vad pe scena. Uel… think again, my dear…

Cand am iesit de acolo, mi-era greu sa imi dau seama daca a fost o experienta benefica, sau una malefica. Daca m-am “spurcat”, sau daca am realizat ca sunt o fiinta inteligenta intr-o lume in care nu chiar toata lumea este tocmai inteligenta. Stiu ca suna a truism, dar intre o realitate pe care o accepti pentru ca ti s-a spus si stii ca e asa, si intre izolarea intr-o masa de oameni ingrozitor de mediocri… e o mare diferenta.

Acum, ca mi-am revarsat tot naduful, nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun! A, da, mi-am amintit. Oameni buni, e bine sa te exprimi. Dar cand incepi sa te crezi scriitor dupa prima “floare verde de foc ce ma impresori / si ma umpli de comori”, e nasol. Si ce e mai nasol e ca exista oameni care apreciaza sincer fenomenul, transformandu-l invariabil in valoare…

bad dreams, divagand, you

>Cat de ciudat poate fi

>
…un vis? E extrem de bizar cand ai un vis urat, unul din ala realist, si iti dai seama ca e un vis dar te incapatanezi sa dormi in continuare pentru ca ai impresia ca asa o sa afli niste secrete pe care in realitate nu le-ai afla nicicum. Cand te trezesti iti dai seama ca a fost totul doar o mare minciuna si ca te-ai agitat degeaba cateva ore foaaaarte lungi, dar in acelasi timp te bucuri ca a fost o minciuna, pentru ca lucrurile pe care le-ai aflat sunt ingrozitoare.

Aseara, de pilda, nu mai aveam unde locui. Si faceam tot felul de investigatii asupra tragediei ca in momentul in care se va intampla cu adevarat, sa pot sa contracarez totul. Cum o nenorocire nu vine niciodata singura, prietenul meu se impacase cu o fosta prietena, blonda, pe nume Luiza. Imi pare rau ca nu mi-am notat si numele de familie, pentru ca la un moment-dat stransesem un adevarat dosar. Deci… CINE e Luiza, huh??? (acum, vorbind despre asta, cred ca e o trauma mai veche de-a mea… 🙂 ).

Sunt eu nebuna nebuna de tot, sau mai viseaza cineva investigatii din astea?